Zilele trecute a plecat dintre noi un mentor al meu si un mare prieten al României: antropologul francez Claude Karnoouh. Îngaduiti-mi, va rog, sa-i fac o scurta reverenta schitându-i un portret din cioburi de texte mai vechi. Nascut în 1940, la Paris, cu câteva luni înainte de umilitoarea ocupatie nazista a acestui oras, Claude va petrece primii sai ani de viata departe de Gestapoul parizian, care îi ameninta familia cu radacini evreiesti ucrainene, în sudul Frantei, în Gasconia istorica a muntilor din vechea regiune Hautes Pyrénées (azi Haute-Garonne). De atunci dateaza o poza simpatica cu el în saboti pe care o preluase ironic ca imagine de profil pe Facebook. Daca ar fi sa invocam gândirea magica pe care a studiat-o cu atâta aplicatie în Maramuresul românesc, am putea spune ca destinul sau, uman si intelectual, a stat sub semnul acestor doua ursitoare: rafinamentul burghez parizian cu glamour si sclipici intelectual, cu clasa fastuosului sau apartament din Faubourg-Poissonnière, pe de o parte, iar pe de alta parte, spiritul trufas si liber, curios si fascinat de arhaisme, tantos, cochet si sententios al gasconului. De aici pleaca, poate, radacina gândirii sale asimptomatice nutrita, în egala masura, din spiritul clar, scientist si argumentativ al pozitivismului initial peste care a adaugat în decenii, strat peste strat, lustrul irizat al poeziei si al filozofiei speculative heideggeriene. Dupa cum observase si Sorin Antohi, în cercetarile sale de teren, antropologul a fost interesat de minutioasa operatiune de culegere de date, dublata, în egala masura, de reflectia teoretica asupra demersului sau si acest balans continuu reprezinta una din cheile importante de descifrare a parcursului sau intelectual. Claude Karnoouh parea ca ignora natura duala si provocatoare a teoriilor sale, dominate de frenezia ghidusa de a submina mediocritatea apasatoare si fada a gândirii „corecte” a mainsteamului. Am suspectat întotdeauna întemeierea poetica a nihilismului sau politic si a gândirii sale radicale (în sensul lui Nietzsche si Vattimo, nu a lui Trotki, cum credeau prostii!) asa cum, pentru mine, excesul sau de pretiozitate (cu motto-uri, citate si trimiteri savante) încerca sa contrabalanseze o teama interioara ca nu va fi suficient apreciat si respectat în lumea umanioarelor, el, care venea în lumea teoriei din laboratorul de chimie si fizica (care însa l-au familiarizat cu cercetarea lenta si meticuloasa, bazata pe evidente si concluzii experimentale). Nu am stiut niciodata de ce a fost atras de marxismul militant, atât ca teorie, cât si ca praxis. Cel mai probabil, ca reactie la ocupatia nazista a Frantei, cu un tata trimis în lagar de munca si cu un unchi maquisard activ în FFI, ceea ce l-a facut sa fie efervescent politic înca din studentie atragându-si astfel exmatricularea si trimiterea pe front de catre autoritatile gaulliste, înca de la 20 de ani, în razboiul din Algeria. Unde a fost un sergent ascultat, brav conducator, ceea ce explica, desigur, pornirea lui irepresibila de mai târziu de a se înconjura de discipoli carora sa le fie mentor intelectual si filozofic, si pe care sa-i antreneze temeinic pentru lupta de idei, ca niste eficienti franctirori ideologici. Acum însa, nu despre activitatea sa politica se cuvine sa vorbim, ci as face doar un contrapunct despre dozajul rafinat între reflectie teoretica si viata si despre stilul sau iconoclast, o marca inconfundabila Karnoouh. Pasiunea pentru hermeneutica, întrebarile legate de stiintificitatea disciplinelor umaniste si lupa ideologica în explicarea inechitatilor lumii moderne sunt cele trei perspective din care s-a articulat pasiunea sa pentru antropologie si destinul sau carturaresc de câteva decenii, sub auspiciile a trei mari savanti care i-au influentat formarea profesionala si gândirea critica în interiorul disciplinei, si pe care nu s-a sfiit sa-i numeasca „maestrii mei în stiinte umane”: Henri Lefebvre, Gérard Graneli si Claude Lévi-Strauss. De acesta din urma, se leaga nu numai destinul de antropolog al lui Claude Karnoouh, ci si mirabila sa întâlnire cu România. În 1970, în celebrul Laborator de Antropologie condus de marele mandarin parizian, se decide sa urmeze sfatul acestuia si sa plece pe teren ca sa studieze structuri arhaice si traditionale, neatinse de modernitate si de consumerism, iar cum România tocmai deschisese o linie de cooperare academica cu Franta (în urma vizitei lui De Gaulle, la Bucuresti, din 1968) va face cercetari de teren, asa cum învatase citindu-i pe marii maestrii ai acestui tip de investigatii, în Maramures, la Breb, în comuna Ocna Sugatag. Consecvent stilului sau de cercetare, care presupunea empatie cu comunitatea, Claude face toate eforturile pentru a se integra, atent fiind la metodologia învatata de a culege si interpreta informatiile de baza prin analizarea „habitatului, vecinatatilor, înrudirilor, schimburilor si riturilor”. Se integreaza foarte abil în catunul uitat de timp, însa, oricât de rezistent ar fi fost un orasean (care i-a socat pe bietii moroseni ai timpului încalzind zilnic apa pentru a se spala cu stropitoarea!) dornic sa acceada la absolutul satului românesc, exista o proba initiatica de o duritate simbolica, greu de suportat: mersul la veceu, departe, în gradina, în noaptea înghetata a Nordului. Era mai mult decât un disconfort, caci trebuia sa treci de Sultan, imensul ciobanesc al gazdelor si trebuia sa gestionezi rational, tu militant comunist din Franta „fragezit” de emigratia româneasca cu spaime despre atotputernicia dictaturii, socul de a vedea la buda, înfipt în cuiul ruginit de acolo, caietul cu procesele-verbale ale sedintelor PCR din sat din anii din urma, sedinte prezidate chiar de gazda antropologului care, în lipsa hârtiei igienice „boieresti”, daduse o utilizare practica caietului fara valoare, unde consemnase papagaliceste lucrurile false, prestabilite, care se petreceau la aceste ritualuri politice fade si inutile. Nu întâmplator, antropologul îsi aduce aminte de parabola „tovarasului de defecare” din cercetarile anterioare facute de specialisti în Africa: cel mai mare dar pe care ti-l putea face un sef de trib, cadou care marca acceptarea ta de catre comunitate, era sa-ti aloce un însotitor care sa tina la distanta pradatorii savanei în timp ce tu te dedai celei mai omenesti, personale si inevitabile bucurii: golirea intestinului! Într-un fel simbolic, s-ar putea spune ca un astfel de tovaras nepretuit, care l-a ocrotit pe cercetator de jivinele timpului si care l-a instruit în cutumele si tainele locului, care l-a ajutat, subtil, sa fie pe buzele tuturor megiesilor a fost preotul ortodox al satului, parintele Antal. El l-a facut sa iubeasca aceasta tara, el l-a aparat de securisti si el i-a deschis, pas cu pas, usa secreta catre tainele arhaice ale lumii românesti. El l-a fermecat, abil, cu misterul bizantin al ortodoxiei. Când am fost acum doi ani pe urmele lui la Breb, Claude, agnosticul gânditor cu radacini evreiesti si hughenote, m-a rugat sa aprind o lumânare la „adormiti” pentru fostul preot si una la „vii” pentru el în bisericuta ortodoxa de lemn ridicata de parintele Antal. Ceea ce, ca un sceptic respectuos ce sunt, am si facut. Voi muta, vai!, lumânarea, draga Claude, alaturi de mentorul tau morosan si voi reciti, înlacrimat, superbele tale paginiii despre Craciunul anului 1973 de la Breb, cu datinile si ritualurile care te-au trimis într-o diorama de Bruegel, cu sania cu zurgalai, ca în Gogol, care, iata, te duce tot mai departe în nordul viscolit. i Caruia îi datoreaza tema fundamentala a perspectivei sale filozofice, conjunctia dintre fenomenologia capitalului lui Marx si techné-ul heideggerian ii Karnoouh, Claude - Tribulatiile unui calator strain în România (1971-2017). Reflectii si amintiri, Iasi:Sedcom Libris, 2020, pp. 125-149 Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
