Pe parcursul mai multor foiletoane, autoru prezinta tribulatiile sentimentale ale îndragitului sau magistru, petrecute în urma cu peste optzeci de ani. Gh. Ivanescu (1912-1987) a fost un mare învatat, unul dintre cei mai importanti si originali lingvisti români. Elev la Universitatea din Iasi al lui A. Philippide (1859‑1933) si al lui Iorgu Iordan (1888‑1986), a fost autorul singurei istorii complete a limbii române si creator al unei doctrine lingvistice coerente, cu numeroase elemente de noutate si originalitate. O lunga serie de lingvisti si filologi români (Eugeniu Coseriu, Vasile Arvinte, Nicolae A. Ursu, Al. Andriescu, Stefan Giosu, Ecaterina Teodorescu, Stefan Munteanu, Vasile Târa, Vasile Fratila, Dumitru Irimia, Carmen Pamfil, ca sa nu‑i mentionez decât pe câtiva dintre cei care nu mai sunt în viata) l‑au recunoscut drept magistru si l‑au urmat pe calea formarii unei „Scoli Lingvistice Iesene”. M‑am bucurat si eu de atentia si bunavointa savantului în ultimul sau deceniu de viata. Am încercat sa îmi îndeplinesc datoria de recunostinta filiala cultivându‑i memoria, promovându‑i doctrina privitoare la limba româna literara, reeditându‑i capodopera Problemele capitale ale vechii române literare din 1949 si alte lucrari si organizând un colocviu national la împlinirea unui secol de la nasterea sa. Prin anul 1985, Gh. Ivanescu mi‑a încredintat doi saci din arhiva sa personala, continând în special scrisori primite de la diferite personalitati, cu indicatia expresa „de a întrebuinta respectivele documente cum vei crede de cuviinta”. O parte dintre aceste scrisori primite de Gh. Ivanescu de la diferiti contemporani (între acestia, Eugeniu Coseriu, Iorgu Iordan, Petru Caraman, Theofil Simenschi, H. Mihaescu, Vasile Arvinte, Carmen Pamfil si altii) le‑am publicat în diferite reviste. În cele din urma, toate documentele vor fi încredintate Bibliotecii Filialei din Iasi a Academiei Române, unde se afla si restul arhivei ivanesciene. Am avut destule prilejuri de a‑l cunoaste bine pe profesorul nostru, mai ales atunci când, începând cu 1984‑1985 si succedându‑le prietenilor Dumitru Irimia si Carmen Pamfil, mi‑am asumat „sarcina” deloc împovaratoare de a‑l ajuta în gestionarea editarii operelor sale si, deopotriva, de a veghea, cu discretie, asupra nevoilor sale zilnice, cenzurând pe cât posibil „excesele” bugetare ale menajerei si ale dactilografului care îl serveau. Mi‑am dat atunci seama ca, dincolo de masca discretiei si a unei civilitati desavârsite, în Ivanescu se ascundeau trairile unui temperament ardent si romantic. Asa ca nu prea mare mi‑a fost mirarea când, între miile de pagini manuscrise de tot felul pe care încercam sa le triez, am dat la un moment dat peste câteva zeci de pagini de jurnal intim si peste o serie de scrisori cu continut sentimental. Cred ca, la aproape patruzeci de ani de la moartea autorului si la peste optzeci de ani de la producerea textelor, a sosit si momentul publicarii lor. Fac acest lucru pe de o parte pentru a nuanta portretul uman al învatatului meu profesor si, pe de alta parte, pentru a oferi tinerilor interesati de trecut, un prilej si o cale de cunoastere a reperelor, comportamentelor si mentalitatilor de altadata. O parte consistenta din aceste pagini intime deseneaza povestea unei iubiri în care tânarul savant în devenire pare sa se fi angajat cu toata fiinta sa, o iubire care s‑a dovedit, în cele din urma, nefericita. Contextul general este urmatorul. În 1933, Gh. Ivanescu absolvise Literele iesene, aflate în perioada lor, poate, cea mai fasta, audiind profesori straluciti, precum lingvistii A. Philippide, Giorge Pascu, Iorgu Iordan si Dimitrie Gazdaru, istoricii literari G. Ibraileanu si Octav Botez, slavistul Ilie Barbulescu, filologii clasici I. M. Marinescu si Cezar Papacostea, istoricii Orest Tafrali si Ilie Minea. Dupa doua lungi si fructuoase stagii de studiu si cercetare la Paris (1934‑1935) si Roma (1935‑1937), devine asistent al lui Iorgu Iordan la Catedra de Limba Româna a universitatii iesene, dedicându‑se elaborarii lucrarii de doctorat, pe tema formarii limbii române literare vechi. Pe la începutul anului 1941, (înca) tânarul asistent - avea 29 de ani! - se îndragosteste nebuneste de o tânara studenta de la Litere. Prima urma documentara a acestei tribulatii sentimentale apare pe o bucata de hârtie, pe care îndragostitul îsi noteaza, cu minutie, cu înfrigurare si cu prudenta, impresiile si trairile. Datata mai 2, 1941, Vineri, în arhiva gasim urmatoarea notatie manuscrisa: Martea trecuta, la ora patru, am fost la cursul lui Calinescu. Am vorbit cu el un sfert de ora înaintea cursului. Ea se astepta sa vin la cursul lui Calinescu si aruncându-mi aproape involuntar o foarte scurta privire în momentul când treceam prin fata bancilor, în cealalta parte a salii, iar eu am observat o figura surâzânda îndreptata asupra mea. [Într‑o nota din subsolul pagini citim: Aveam intentia sa-i spun de ce nu i-am trimis extrasul cu Puscariu, „Limba româna”, I.] Înclinându-ma putin, i‑am zis „Bonjur”. Ea n-a raspuns. Nu stiu daca va fi remarcat cineva. Mi-a parut rau ca n-a vrut sa-mi raspunda, caci cred ca a auzit. De ce n-a înteles sa vie la întâlniri? N‑am mai fi ajuns astazi la asemenea nimicuri, care produc totusi suparare. Nu vad nimic firesc în aceasta, nimic remarcabil, adica rar. Mi s-a parut ca ea era mai preocupata de gânduri ca alta data, miercuri sau marti. Dupa curs am plecat împreuna cu Istrate. Pe sala facultatii, m-am nimerit în urma ei, era cu o colega, m-a zarit. La iesire din curtea facultatii, mi-a mai aruncat o privire. As fi vrut sa ma plimb cu ea. Miercuri lucra în sala de curs a lui Calinescu. Eu vorbeam cu Varzaru. Calinescu a întârziat pâna la 6, de aceea am iesit din sala împreuna cu Varzaru si Chelaru. Ea, observând ca voi trece prin fata ei, a plecat capul pe spate si a continuat sa lucreze. Cred ca nu se astepta când eram la usa sau la curs. N-am vorbit nici dupa aceea cu ea. Cine stie ce se petrece în sufletul ei. În sufletul meu simt o greutate, dar nu puteam vorbi cu ea data fiind situatia neclarificata dintre noi si atentia întregii sali, care, desigur, s-ar fi îndreptat asupra mea. Poate ma voi întâlni cu ea la conferinta lui Caraman, a lui Petrovici sau a lui Otetea. Sa remarcam, înainte de a urmarii firul povestii de dragoste si de a încerca sa întelegem resorturile ei sufletesti, nivelul foarte înalt al vietii academice la Iasi, într‑un moment în care cursurile si conferintele erau ilustrate de nume ilustre precum cele ale lui Carlo Tagliavini, George Calinescu, Petru Caraman, Ion Petrovici, Andrei Otetea sau Radu Vulpe, iar memoria unor Titu Maiorescu, Alexandru Lambrior, Garabet Ibraileanu sau A. Philippide erau înca foarte vii. O a doua remarca se impune. Tânarul asistent universitar pare deplin constient de dificultatile situatiei în care se afla, date fiind convenientele sociale ale epocii: obiectul pasiunii sale îi era studenta, diferenta de vârsta era, pentru mentalitatile vremii, apreciabila. În plus, dupa cum vom vedea în episoadele urmatoare, preatânara domnisoara era fiica unei somitati a lumii universitare locale! (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
