Oschanitzky nu a fost singurul muzician exmatriculat în 1959 din Conservatorul bucurestean. L-au însotit un timp în bolgiile intransigentei politic-ideologice alti colegi la sectia „compozitie”, Stefan Zorzor, Eugen Ciceu si Vladimir Cosma, despre care se credea cu îndreptatire ca vor ajunge virtuozi ai interpretarii la pian si la vioara. Considerati performeri în genurile muzicii academice, Ciceu si Cosma s-au afirmat peste câtiva ani dincolo de hotarele tarii: Ciceu a fost singurul român devenit celebru în deceniul 1961-’70 ca pledant al combinatiei muzica academica-jazz, Cosma ca violonist concertist, apoi ca autor al partiturilor destinate filmului. Productii intrate în istoria celei de-a saptea arte. Marea nedreptate suferita în comun a fost de scurta durata, singurul care nu a putut finaliza studiile superioare fiind Oschanitzky. Cercetarea documentelor iesite la lumina imediat dupa 1989 si recent dovedeste ca Richard Oschanitzky a „beneficiat” în 1966, tocmai la începutul liberalizarii românesti, de aceeasi neîncredere politica oficiala, de desconsiderarea jazzului în mediile muzicale profesioniste. Discretia în privinta opusurilor camerale si concertante proprii, mândria care nu i-a permis gesturi conciliante la nici un nivel au avut drept unic rezultat perpetuarea statutului nepotrivit pregatirii, geniului, spectaculozitatii creatiei personale: mult timp nu a fost membru al breslei (Uniunea Compozitorilor), ramând un caz special în lumea muzicala româneasca. Si totusi, succesul profesional a venit îndata dupa exmatricularea din Conservator. În România comunista era obligatorie „încadrarea în munca”, dar Oschanitzky s-a dovedit un caz special si la acest capitol, ajungând unul dintre putinii liber profesionisti de mare succes. Pentru ca i se cunosteau pregatirea muzicala, stapânirea genurilor, stilurilor diverse, talentul de a scrie extrem de repede aranjamente instrumentale si orchestratii, virtuozitatea pianistica – a fost solicitat mai întâi pentru realizarea înregistrarilor de muzica usoara la Casa de discuri „Electrecord” si Radioteleviziune. Cele doua institutii au fost în anii 1957-1980 adevarate mine de aur pentru cei care scriau astfel de partituri: legea drepturilor de autor pentru muzicieni fusese redactata si aprobata în folosul creatorilor (meritul principal s-a datorat presedintelui de atunci al Uniunii Compozitorilor, Ion Dumitrescu), se înregistra mult, solicitarile se îndreptau spre cei capabili sa scrie bine, în stiluri diferite, si repede. Astfel de autori au putut fi numarati ani la rând doar pe degetele unei singure mâini, Oschanitzky adunând cele mai multe solicitari. Oficiale si neoficiale. Comenzile s-au înmultit, s-au diversificat: a compus pentru spectacole ale Teatrului „Nottara”, ale Teatrului dramatic din Brasov, pentru productii ale studiourilor cinematografice „Animafilm” si „Sahia”. Foto Fred Nuss Anul 1966 si-a aratat pentru el aversul si reversul. Atunci a compus, a înregistrat ca pianist si conducator de formatie muzica la primul lung metraj, Un film cu o fata fermecatoare (scenariul Radu Cosasu, regia Lucian Bratu), noutate ca ideatica si optiuni artistice pentru cinematografia româneasca – alt domeniu artistic autohton adaptat aproape instantaneu, dar creator la actualitatea vest-europeana (pot fi numite în acest caz „valurile” polonez si francez). Al doilea succes personal din anul mentionat a fost albumul discografic Bosanova (Electrecord, Seria Jazz, nr. 3), opt înregistrari ce impun câteva precizari importante. Richard Oschanitzky a descoperit acest stil chiar în anul aparitiei în cluburile artistice braziliene, 1959, când, în ciuda interdictiei oficiale pentru cetatenii români de a stabili relatii cu persoane si institutii ale unor state straine, a primit de la atasatul cultural al ambasadei Braziliei la Bucuresti câteva discuri noi cu bossanove. A fost un „coup de foudre”, sau, daca preferati pe englezeste, „love at first sight” – dragoste la prima vedere, pe viata. Mult din ce a compus si a cântat Oschanitzky în urmatorii douazeci de ani a fost influentat de maniera componistica si interpretativa braziliana, muzical-poetica, pe care a definit-o sintetic, memorabil, o renastere a melodiei si elegantei. A avut dreptate: în anii 1946-’70, muzica academica si jazzul au fost dominate de avangarda atenta aproape exclusiv la formule tehnice, excentricitati sonore si exacerbari ale individualismului compozitorilor – totul având ca rezultat scaderea semnificativa a receptivitatii publicului. Definitia lui Oschanitzky a fost un diagnostic valid cu atât mai mult cu cât si el a cultivat intens, pe un solid fundament muzical istoric si cultural, cu întelepciune, imaginatie si spectaculozitate, forme ale experimentului, ale avangardei – în genurile academice si în jazz. Discul Bossanova a constituit la data aparitiei un model pentru putinii compozitori români care au înteles si au cultivat acest stil, dovedindu-se, gratie lui Oschanitzky si în cuvintele sale „o renastere a melodiei si a elegantei în jazz”. Doar câteva persoane au stiut în anii 1961-’66 ca orchestratorul, compozitorul profund implicat în activitatile de înregistrare la Radio, Televiziune, „Electrecord” si studiourile cinematografice, pianistul admirat seara de seara la restaurantul „Amasador” a gasit timp sa compuna Sonata în si major pentru pian, Sonata pentru clarinet si pian, Sonata brevis pentru pian, Sonata pentru oboi si pian, Cvartetul de coarde nr. 1, Cvartetino pentru instrumente de suflat din lemn, Sase lieduri pentru mezzosoprana, flaut si viola, Concertul pentru pian, instrumente de suflat si percutie, Concertul pentru pian si orchestra (singura partitura nefinalizata). Dar s-a dezvaluit si „reversul medaliei” anului 1966. Depunând la Conservator cererea de echivalare a studiilor de compozitie (excluderea sa din 1959 s-a întâmplat spre sfârsitul penultimului an de studii, al patrulea), Oschanitzky a atasat, cum era firesc, lista completa a lucrarilor în genuri academice, a partiturilor pentru spectacolele de teatru, pentru filme, elaborate pâna atunci, a înregistrarilor realizate ca pianist, aranjor, orchestrator, compozitor, dirijor. Cu toate dovezile numeroase, stralucitoare ca argumente valorice si numar, cererea sa a fost respinsa fara expunerea motivelor, oferindu-i-se alternativa reluarii anilor IV si V de studii. Din lectura documentelor reiese limpede ca raspunsul negativ a fost rezultatul verificarilor politice, pe care nici un profesor sau cadru de conducere din Conservator, implicati în rezolvarea situatiei, nu a avut curajul sa le discute. Orgoliul justificat de atâtea performante l-a determinat pe Oschanitzky sa refuze reînmatricularea ca student, acceptându-si totodata absenta, ani multi, din rândul membrilor Uniunii Compozitorilor. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
