Gestionarea raului si a suferintei se face prin exersare, nu din oficiu. În copilarie înveti sa suporti greutatile, rautatile, urâtul si mizeria. Daca atunci nu le-ai asimilat, mai târziu te va costa o mare de depresie, panica, multe sedinte cu psihologi sau chiar moartea. O astfel de viata nu mai merita traita pentru omul neadaptat, e prea urâta, prea „imperfecta”. Trebuie sa-i puna capat, îl dezamageste totalmente. Sunt incredibil de multe cazuri de sinucideri în rândul copiilor în ultima perioada. Si nu sunt accidente, toate sunt premeditate. Am ramas bulversat de cazul celor doua adolescente din Hunedoara care s-au sinucis împreuna aruncându-se de pe o cladire dezafectata din Lupeni. Totul a fost planificat, au luat un taxi pâna acolo, s-au urcat pe cladire si si-au dat drumul în gol cu spatele. Aveau 15 ani. Cât de multe poti sa stii ca sa hotarasti la 15 ani ca viata nu mai merita traita? E imposibil sa ajungi la o concluzie de acest gen dupa doar atât de putini ani, decât daca ai trecut prin experiente numeroase, diverse, coplesitoare, cu adevarat traumatizante si insuportabile, cum ar fi razboaie, violenta, boli, saracie, foamete. Dar cele doua fete nu au avut parte de asa ceva, erau din familii normale. Si totusi au tras linie dupa toti acesti 15 ani de viata si au decis ca nu mai merita sa mai continue, ca trebuie sa-i puna capat pentru totdeauna. Sa puna capat la ce? La o viata normala? Ce fel de gândire este aceasta când decizi sa mori dupa o viata normala? Trebuie sa fie altceva la mijloc, altfel este imposibil, n-are nicio logica. Presa a descoperit ca ar fi fost afectate de bullying din partea unor colegi/prieteni, ca ar fi folosit droguri si au fost certate de parinti, dar si astea se încadreaza în normalitate. Nu este atât de grav încât sa îti pui capat zilelor ca niste copii din jurul tau râd de tine, ca te cearta parintii pentru ca te-au prins cu droguri. Nici pe departe. Limitele sunt mult, mult mai sus pentru o astfel de hotarâre. Nu îti dai seama ca pui capat la absolut tot murind? Cum poti sa faci asta? De ce este atât de multa suferinta pentru lucruri atât de mici? Un alt copil de 11 ani s-a aruncat de la etaj în Bucuresti, cauzele fiind oarecum asemanatoare. Nu mai amintesc de multiplele cazuri de elevi care se apuca de împuscat prin scoli. Ce se întâmpla totusi? Nu îmi amintesc sa fi fost atât de multe colapsuri la copii pâna acum. Aud de la profesori ca extrem de multi elevi sunt depresivi, plâng tot timpul din nimic, din cauze marunte, sunt surescitati, obositi. Dar toti au vieti normale, nimeni nu e în razboi, nu e bolnav de afectiuni grave si incurabile, toti acestia sunt sanatosi din punct de vedere fizic, cu casa, familie, telefon mobil, bicicleta, mâncare la discretie si cadouri de Craciun. E absurd pur si simplu sau exista o explicatie? Parerea mea, si doar parerea mea, de aia scriu la rubrica de opinii, nu la una a specialistilor, este ca prea-binele este la fel de nociv ca prea-raul. Si nu e un joc de cuvinte ori o greseala de scriere, ci o realitate. Am amintit într-un articol anterior despre un experiment numit Universe 25 realizat în anii ’60-‘70 de etologul american John Calhoun si care viza comportamentul rozatoarelor în conditii de suprapopulare. Toate rezultatele au dus la autoextinctia completa a cobailor folositi cu toate ca acestia aveau la dispozitie absolut toate conditiile de trai: hrana la discretie, spatiu de vietuire, siguranta. Nu i-a omorât nimeni intentionat, nu a intervenit nicio boala, nu au fost înfometati, nimic. Dupa un anumit timp au început sa nu le mai pese de nimic, sa se izoleze, sa nu se mai reproduca si într-un final, dupa câteva generatii, care la rozatoare sunt scurte, pur si simplu sa moara. Era împotriva logicii si a naturii, si totusi s-a întâmplat, si la fel ar fi daca s-ar repeta acel experiment la infinit, rezultatul ar fi acelasi: acele animale ar muri de prea-mult-bine. Asta e singura explicatie, alta nu vad. Ar fi putut sa supravietuiasca pâna azi fara nicio problema, sa se reproduca în mod controlat si constant asa cum fac de milioane de ani, determinând pâna si sponsorii experimentului sa renunte la a mai baga bani la infinit în ceva fara sfârsit, dar nu au facut-o. Dupa ce populatia a ajuns la un anumit numar de indivizi lucrurile pur si simplu au luat-o razna, au devenit suprarealiste. Aveau loc si hrana suficiente pentru convietuire, dar ceva în interiorul lor, ceva nedefinit le-a dictat sa se întoarca împotriva naturii si a instinctului însusi de supravietuire si sa se opreasca din trait. Eu cred ca este mare asemanare cu oamenii de azi. Suntem din ce în ce mai multi, avem tot ce ne trebuie pentru a trai, dar ceva în noi spune ca nu mai merita sa o mai facem. De ce intra copiii în depresie, de ce plâng, de ce sufera atât de mult si de profund când nu primesc cadoul dorit, când alt copil le spune ca sunt grasi ori urâti sau prost îmbracati, când nu sunt întelesi? Raspunsul meu este aceleasi: de prea-mult-bine. Parintii le-au oferit absolut tot ce au dorit în primii ani de viata, nu le-a lipsit nimic. Nu i-au certat, nu i-au pedepsit, au încercat cât de mult au putut sa le arate ca viata e frumoasa si ca au tot ce le trebuie. Le-au îndeplinit toate dorintele, nu le-au refuzat nimic, le-au creat cu alte cuvinte impresia ca au toate motivele sa fie fericiti. Si totusi nu sunt fericiti pâna la capat. Exact ca soarecii din experiment. Mama sau tata îsi impun sa nu le zica niciodata „Nu” ca sa nu îi supere, sa nu se certe de fata cu ei ca sa nu îi traumatizeze, intervin de fiecare data când odorul lor este certat la scoala ori intra în vreun conflict cu alt copil. Niciodata, dar niciodata nu îl lasa sa se descurce singur, nu îi dau impresia ca viata poate fi si altfel decât prospera, curata, buna si frumoasa. Îi ofera, cum se spune, o educatie perfecta! Asta cred ei ca fac. |stia sunt parintii perfecti de azi pe care îi sprijina si încurajeaza statul. Doar ca în asemenea conditii „perfecte”, dupa prima vârsta a copilariei, când tânarul intra cu adevarat în viata, singur de data asta, si vede ca nu e asa cum a crezut pâna atunci, ghici ce se întâmpla? Un dezastru! Si nu are nicio explicatie pentru asta, nicio solutie, e pierdut! Pentru ca toate astea trebuiau asimilate pâna atunci, cu câtiva ani în urma. Gestionarea raului si a suferintei se face prin exersare, nu din oficiu. În copilarie înveti sa suporti greutatile, rautatile, urâtul si mizeria. Daca atunci nu le-ai asimilat, mai târziu te va costa o mare de depresie, panica, multe sedinte cu psihologi sau chiar moartea. O astfel de viata nu mai merita traita pentru omul neadaptat, e prea urâta, prea „imperfecta”. Trebuie sa-i puna capat, îl dezamageste totalmente. O educatie completa si buna este aceea în care copilul afla si despre bine si despre rau, si despre urât si despre frumos, în egala masura. Cine îi arata doar partea buna si frumoasa face o greseala imensa de educatie si îi pericliteaza practic viitorul. El trebuie certat când greseste si pedepsit ca sa afle ca viata nu este roz. De asta depinde însasi supravietuirea lui, integritatea lui mentala si fizica, de acest rau absolut necesar pe care trebuie sa îl simta pe propria piele atunci când este în plina dezvoltare. Pentru ca viata chiar nu este roz deloc, si daca individul pleaca în ea cu gândul ca e astfel va fi cum altfel decât dezamagit si va suferi atât de tare, încât nu o va mai putea suporta. Parintii care îsi rasfata copiii trebuie sa stie asta, pentru ca ei, parintii, sunt în mod direct si nemijlocit responsabili de felul cum vad copiii lor lumea. Evident ca exista temperamente diverse, unii indivizi sunt mai predispusi de la natura catre o viziune mai pesimista asupra lumii, dar extrem de rar aceasta scade sub limita supravietuirii, natura nu are niciun interes sa piarda indivizi din motive superficiale. Tendintele sinucigase nu sunt în niciun caz manifestari normale, naturale, ele sunt, daca nu au la baza o boala psihica reala, consecinte ale unei educatii prost facute. Odata ce primii 7, 8 ani din viata ai copilului au fost compromisi cu o educatie gresit gândita si aplicata, e din ce în ce mai greu, odata cu înaintarea în vârsta, sa îl îndrepti în directia corecta care sa îi ofere o integritate mentala esentiala pentru supravietuire. Parintii care îsi rasfata copiii sa afle asta: îi pregatesc pentru dezamagiri uriase, pentru nefericire si chiar pentru sinucidere. Briscan Zara este scriitor si publicist
