”VREA SA-MI LIMITEZE ACCESUL LA JOCURI! ASTA NU E COPILARIE!” ...spuse o fetita de doar 8 ani. ”Copiii astia vor numai ecrane. Toata ziua atât stiu. Nu iesit afara, nu teme, nu prieteni. Ecrane! Si noaptea!” Cum se ajunge pâna aici? Oare cine poarta vina pentru nevoia acuta de a renunta la viata reala în favoarea celei virtuale? Sa va povestesc câteva dintre cele mai atipice motive ce stau la baza unei astfel de dependente, situatii pe care le-am întâlnit în cabinet: - ”Eu n-am vrut sa ma despart de sotia mea, dar ea era deja cu altul. S-au mutat imediat ce am plecat eu de acasa, atât a asteptat. Stiam si ca fiul nostru îsi dorea sa ne împacam si atunci l-am luat ca aliat. I-a facut numai rele celuilalt.” A avut efectul dorit oare? Nicidecum. Copilul a suferit si mai mult pentru ca s-a simtit inutil, vinovat si a ajuns sa aiba o relatie îngrozitoare cu mama deoarece o considera principala responsabila de disturgerea familiei. - ”Tata era în strainatate si mama aducea barbati acasa. Mi-a spus ca nu vrea si ea sa plece de lânga mine si sora mea, si prefera sa câstige bani asa. Eu trebuia sa tac.” Copilul s-a simtit o povara pentru parintii care se sacrificau pentru binele familiei. De asemenea, ambii frati au fost martorii unor josnice si imorale actiuni ale mamei, justificate într-un mod total gresit. - ”De când eram mica, tata îmi spunea mereu ca voi ajunge o femeie de moravuri usoare si ca pâna nu termin facultatea nu am voie sa am niciun iubit.” Stima de sine a acestei persoane a fost puternic atacata de figura paterna în raport cu care ea urma sa se dezvolte ca femeie. - ”M-am saturat de scoala! Nu mai suport sa învat toata ziua! E destul!” Sunt cuvintele unei adolescente care înca din clasa a treia, când a luat un calificativ B, a început pregatirile în particular la româna si matematica. Pe lânga toate acestea, parintii au refuzat sa o lase sa mai faca sport, motivând ca nu mai are timp si de asa ceva. Ce au în comun toti acesti copii? Traume. Traume care au dezvoltat o anxietate puternica ce a generat lipsa controlului propriei vieti. În momentul în care ei au pierdut dreptul de putea decide, s-au orientat catre locul cel mai sigur unde stiau ca pot hotarî ei însisi cât, ce si cum anume se joaca. Ce au în comun toti acei parinti? Nevoia de a le face copiilor binele cu forta. Opozitia celor mici si relatiile defectuoase care s-au creat în timp au generat frustrari si nemultumiri în rândul parintilor care ajung sa dea vina pe diferenta dintre generatii. Copiii au nevoie de limite sanatoase, au nevoie sa stie ca si parerea lor conteaza si au nevoie sa nu faca parte din problemele adultilor. Oferiti copiilor informatii care sa-i ajute si nu care sa-i încarce emotional. Când lucrurile se schimba în dinamica familiei, apelati la un psiholog pentru a preveni anumite situatii indezirabile si fiti deschisi cu cei mici. Si ei au dreptul sa simta! Si ei au dreptul sa vorbeasca!
