Iesirile publice ale presedintelui croat, pe tema razboiului din Ucraina, nu sunt guvernate de o idee clara despre interesele croate, europene sau occidentale, cât de dorinta de a contrazice linia propriului guvern. În textul de ieri, am definit al doilea vârf al triunghiului pro-rus din flancul estic al NATO si UE – presedintele bulgar, Rumen Radev. Astazi este rândul celui de-al treilea, reprezentat de seful statului croat, Zoran Milanović. Alaturi de premierul maghiar, Viktor Orbán, ei sunt liderii cei mai deschisi catre linia Kremlinului, în relatie cu razboiul din Ucraina. Dar, spre deosebire de liderul de la Budapesta, ei împart puterea cu guverne pro-occidentale (si pro-ucrainene), având o capacitate decizionala limitata – dar nu total nesemnificativa – în materie de politica externa, securitate sau integrare europeana. Daca afinitatea pro-rusa a presedintelui bulgar reflecta o opinie mai larg raspândita în mediile politice de stânga si, de asemenea, la vârful establishment-ului militar bulgar (domnul Radev este un fost general, cu studii militare superioare efectuate în anii 1980), presedintele croat este produsul unui mediu politic si intelectual mai putin influentat de URSS si, ulterior, de Rusia. Nascut în 1966, Zoran Milanović si-a definit înca din tinerete orientarea de stânga, iar în primii ani de dupa independenta s-a apropiat de Partidul Social-Democrat, devenind membru în 1999. Nici ca premier (2011-2015), nici ca lider al opozitiei (2007-2011, 2015-2016), domnul Milanović nu s-a remarcat prin contestari deschise ale politicilor NATO si UE, iar revenirea sa în politica mare, prin victoria în alegerile prezidentiale din decembrie 2019 / ianuarie 2020, nu anunta nimic spectaculos. A venit, însa, pandemia, iar seful statului croat s-a pronuntat transant împotriva politicilor restrictive adoptate de coalitia guvernamentala de centru-dreapta, în ton cu majoritatea partenerilor occidentali ai Zagrebului. În chestiunea ucraineana, presedintele croat a fost la început relativ discret, dupa care a urmat o radicalizare rapida, în opozitie cu eforturile coalitiei guvernamentale de a mentine Croatia în „frontul” occidental. Desi domnul Milanović nu s-a opus – acest fapt trebuie accentuat –procesului prin care Ucraina a dobândit statutul de candidat la integrarea în UE, el si-a dezvoltat un discurs ce a ajuns sa includa multe dintre temele favorite ale Moscovei. De la opinia ca o viitoare arhitectura de securitate regionala trebuie sa ia în calcul interesele Rusiei, si pâna la afirmatia ca Vestul prelungeste intentionat razboiul, sprijinind Ucraina, drumul este lung. La fel este si cel dintre acuzatiile de fascism asociate sloganului „Glorie Ucrainei!” si punerea sub semnul întrebarii a crimelor de razboi savârsite de armata rusa. Iar lista poate continua, singura concluzie posibila fiind aceea ca iesirile publice ale presedintelui, pe tema razboiului din Ucraina, nu sunt guvernate de o idee clara despre interesele croate, europene sau occidentale, cât de dorinta de a contrazice linia propriului guvern. Dupa cum se stie, în Croatia, sistemul de împartire a puterii ofera presedintelui putine pârghii executive, dar printre ele se numara si aceea de participare la summit-urile NATO. În cursul anului trecut, domnul Milanović a cochetat cu ideea blocarii candidaturilor Finlandei si Suediei, în semn de protest fata de refuzul Occidentului de a sustine modificari ale sistemului de guvernare din Bosnia-Hertegovina, presupuse a ameliora conditia comunitatii croate din aceasta tara. (De altfel, chestiunile de acest tip reprezinta si una dintre temele majore de disputa între Milanović si adversarii sai politici de la Zagreb.) În final, presedintele croat nu si-a pus în practica amenintarile – si au disparut si îngrijorarile legate de posibilitatea ca seful statului sa blocheze un proces (ratificarea protocoalelor de aderare ale unor noi state-membre) ce ar urma sa se deruleze în parlament. De asemenea, el nu a facut eforturi de a bloca deciziile si documentele favorabile Ucrainei, adoptate cu regularitate la summit-urile Aliantei. Au ramas, însa, destule argumente în favoarea ideii ca presedintele croat încearca sa-si largeasca baza de sprijin în perspectiva unui nou mandat, într-o maniera similara cu cea practicata de premierul maghiar Viktor Orbán, dar fara a avea forta interna si coerenta ideologica a acestuia. Din aceasta cauza, domnul Milanović pare, pentru Moscova, un prieten de circumstanta – dar aceasta nu-i stirbeste cu nimic din valoare, în contextul izolarii cu care se confrunta Rusia, pe continent.
