Daca acest guvern va fi învestit si va ramâne în functie pâna la sfârsitul legislaturii (2024), am avea un total de 34 de ani de guvernare pluralista, din care PNL si PSD ar fi petrecut în relatii de colaborare nu mai putin de 8: trei ani cu formula actuala, plus trei ani de alianta politica în USL (includem aici si coalitia guvernamentala), plus cei aproape doi ani de sprijin parlamentar al PSD pentru guvernul Tariceanu. Intrarea liberalilor într-o coalitie de guvernare cu PSD a provocat reactii de tot felul, inclusiv acuzatii de tradare venite din societatea civila. Ar fi interesant, asadar, sa aruncam o privire spre trecutul PNL si sa analizam diversele forme de manifestare ale relatiei cu social-democratii (si antecesorii lor politici, cu diversele lor denumiri si acelasi liant: Ion Iliescu). Am putea defini o axa a cooperarii, pornind de la adversitate si ajungând la cea mai strânsa cooperare. Evident ca ne intereseaza sa pozitionam actuala formula guvernamentala, dar probabil ca merita sa insistam si asupra gradului de acuratete al unei afirmatii foarte des întâlnite - aceea ca rivalitatea dintre PSD si PNL este dominanta politicii românesti post-decembriste. Daca ne referim la viitorul cabinet condus de Nicolae Ciuca si la coalitia politica ce-l sustine, este evident ca aceasta configuratie se situeaza pe locul secund din punct de vedere al intensitatii cooperarii, din 1990 încoace. Epoca USL, în care cele doua partide s-au angajat într-o alianta politica si electorala foarte coeziva, nu poate fi detronata de pe primul loc. Dar nici nu exista vreun contracandidat serios pentru pozitia secunda: sprijinul PSD pentru guvernarea minoritara Tariceanu a avut, ce-i drept, forta si continuitate, dar modelul nu se poate compara cu cel de astazi. Asadar, daca acest guvern va fi învestit si va ramâne în functie pâna la sfârsitul legislaturii (2024), am avea un total de 34 de ani de guvernare pluralista, din care PNL si PSD ar fi petrecut în relatii de colaborare nu mai putin de 8: trei ani cu formula actuala, plus trei ani de alianta politica în USL (includem aici si coalitia guvernamentala), plus cei aproape doi ani de sprijin parlamentar al PSD pentru guvernul Tariceanu. În istoria relatiilor bilaterale mai exista un episod de cooperare, cel din vremea lui Radu Câmpeanu, când PNL si FDSN-ul condus de Ion Iliescu nu numai ca au sustinut guvernarea Stolojan (toamna 1991 - toamna 1992), dar au si colaborat pentru ca alegerile din 1992 sa fie cât mai mult întârziate, întrucât ambele sperau sa beneficieze de pe urma acestui calendar (pâna la urma, se stie, liberalii au ratat intrarea în Parlament). Asadar, ar fi vorba de 9 ani din 35 - daca, desigur, colaborarea initiata zilele acestea dureaza trei ani - cu alte cuvinte, s-ar ajunge la un sfert din intervalul temporal vizat. Nu este foarte mult, dar nici nu se sustine ideea unei permanente rivalitati si cu atât mai putin asezarea ei simplista pe calapodul stânga - dreapta. Sugestiva este si o comparatie realizata doar pe intervalele în care PNL s-a aflat la guvernare. Întrebarea semnificativa este daca guvernarea s-a realizat în conditiile în care PSD s-a aflat în opozitie sau, mai degraba, cu îngaduinta sau sprijinul PSD. Daca ne referim strict la cabinetele asumate politic, observam ca PNL a guvernat sase ani cu PSD în opozitie (cei patru ani ai CDR, plus intervalul toamna 2019 - toamna 2021). În rest, au fost doi ani de alianta guvernamentala (epoca USL), doi ani de sprijin parlamentar pentru cabinetul Tariceanu si, în fine, formula inaugurata zilele acestea. Daca ea va dura pâna la sfârsitul legislaturii, s-ar ajunge la sapte ani, adica mai mult decât intervalul în care PNL a guvernat ca alternativa sau ca parte a unei alternative de centru-dreapta, în raport cu PSD. Ca si în precedentele observatii, pornim de la ipoteza ca aceasta coalitie va rezista pâna în 2024, ceea ce nu este deloc sigur ca se va întâmpla. Dar aceasta usoara fortare a cifrelor are meritul de a ilustra inadecvarea modelului celor doi mari adversari înclestati într-o lupta echilibrata si perena. PNL nu a fost „rivalul” PSD, ci a fost aproape întotdeauna un participant - adesea, cel mai solid dintre participanti - la coalitiile care au împins PSD în opozitie. Iar atunci când nu a fost nici parte din asemenea formule, nici partener al PSD, influenta sa în sistemul politic românesc a fost redusa. Cifrele si calculele au rolul lor, iar cititorii se pot angaja în eforturi mai serioase decât aceste sumare observatii, prezentate într-un spatiu limitat. Ele nu ne vor oferi idei spectaculoase, dar ne pot conduce spre întrebari interesante, cum ar fi, spre exemplu, schimbarile de garnituri si de generatii care au facut ca ultimii cincisprezece ani - si mai ales ultimii zece, marcati de experienta USL - sa aduca cu ei aceasta deplasare a liberalilor pe axa amintita mai sus, catre amicitie si fratietate cu Partidul Social Democrat.
