Aceasta era în satul de odinioara unul din riturile de trecere, alaturi de cel al botezului si al înmormântarii, pastrat cu sfintenie pâna în anii de dupa razboi, când noul regim ateu l-a combatut cu asprime, etichetându-l drept superstitie învechita. Familia veche a fost supusa unei sistematice presiuni pentru a parasi traditiile crestine ori cele taranesti si a se alinia cerintelor lumii noi, despovarata de istorie. Azi acest rit de trecere a disparut cu totul, fiind privit de multi ca o traditie retrograda. Ca asa sunt vremurile! Niculina s-a pregatit din vreme ca la sorocul maritisului sa aiba zestrea pregatita. Mama Ioana a deprins-o de copila sa fie harnica, sa tese stergare din borangic de culoarea spicului si cu fir matasos. Apoi laicere, perne, plapume si covoare din lâna tigaie. Ca doar o data se marita fata, si apoi era de ocara sa nu ai ce arata la jocul zestrei. Ioana a vegheat sa îi dea învatatura de bunacuviinta, sa puna capul în pamânt de o fi ca vreun flacau sa o iscodeasca, sa îi spuna totul, ca la spovada, astfel ca nimic necuvenit sa nu se întâmple. Într-o zi de vara i-a aratat o floare mare, alba, talmacindu-i: asta-i Rusinea miresei, asa mi-a zis si mie mama, ca de n-o mai fi rusine la fete or sa ramâna nemaritate! Ascultatoare, Niculina a luat aminte la povetele mamei, pazindu-si fecioria cu sfintenie, desi se mai perpelea de dragul câte unui flacaiandru care-i tinea calea la hora. Cum toate erau din vechime rânduite în satul românesc de odinioara, vazând Ioana ca fata s-a împlinit, are coapse rotunjite, cosite matasoase si bujori în obrajori, când a trecut de sorocul de 15 ani, i-a destainuit ca în Postul câslegilor, când se întind razboaiele de tesut, o sa teasa un cersaf mare din in din cel mai grosut, ca sa nu se rupa prea lesne. Cum fata s-a îmbujorat, stiind si ea despre taina cearsafului, Ioana i-a spus ca asta va fi zestrea ei cea mai de pret, ca de pata rosie de pe el, ca la Rusinea miresei, atârna daca va fi femeie pretuita, ori va fi de ocara si pacoste pentru tot neamul. A lasat-o pe ea sa îl tese cu grija; a iesit frumos, desi parca mai aspru decât celelalte, apoi i-a împletit dantela si l-a pus la loc de cinste. Când Niculina a ajuns la sorocul de 16 ani, Ioana i-a spus ca a cam venit vremea maritisului, iar Toma lui Arghirtoc mai ce i-a trimis vorba ca ar binevoi sa vina în petit. Drept e ca Toma era baiat de oameni gospodari, facuse catania, era ager la minte si harnic, deci tocmai bun de însuratoare. Cum nu iesise din vorba mamei, Niculina s-a învoit fara nazuri, l-a primit pe petitor cu bucate alese si au pus la cale ca nunta sa fie înainte de Sfintii Arhangheli. Au urmat pregatirile, au fost poftite neamurile si megiesii, iar în sâmbata de dinaintea cununiei a pornit alaiul de flacai în carute cu cai împodobiti si muzicanti, înfatisându-se la casa miresei. Niculina tremura ca varga, ca nu cumva sa nu iasa totul bine. Au întâmpinat alaiul flacailor cu vin din belsug din cel nou, au întins mesele, au jucat cu pofta, dupa care Ioana i-a încredintat fata ginerelui, neuitând sa-l povatuiasca sa o aiba în grija, doar nici ea nu a pierdut vremea, încredintându-i fecioara harnica. Apoi tatal Toader i-a aratat zestrea facuta de mâna Niculinei, i-a daruit un pogon de pamânt bun din lunca, o junica si mai multe oi, îndemnându-l pe ginere sa fie hotarât, dar blând si sa-i daruiasca nepoti. Flacaii din sat n-au uitat sa negocieze pretul fetei cu mirele, amintindu-i ca le-a rapit o fata vrednica si frumoasa pe care pusesera mai multi flacai ochii. Toma a trebuit sa le dea dreptate, învoindu-se sa o rascumpere pe mireasa pe o vadra de vin si un pol. Mirii s-au asezat în carul cu zestre, Niculina s-a despartit cu lacrimi amare de parinti si de surori, pornind spre casa noua, strângând la piept icoana Maicii Domnului, aparatoarea familiei, împodobita într-un stregar frumos tesut de ea. Drumul i s-a parut o vesnicie, neoprindu-se din plâns. Toma o mângâia dragastos, legându-se cu juramânt sa aiba grija de ea ca de ochii din cap, daca se stie fara de pacat trupesc, doar si onoarea lui e în joc. La auzul vorbelor ferme ale lui Toma, fata a rosit, privindu-l duios, doar nu pacatuise cu nimeni, stiind cât de mare ar fi rusinea. În satul mirelui totul i s-a parut strain si urâcios. Noroc de socri si de tinerii din sat care i-au întâmpinat cu caldura. S-a încins din nou hora, fetele au asezat zestrea în casa cea noua, sub privirile iscoditoare ale unora care se uitau cu jind la minunatiile facute de Niculina. La gatitul mirilor au venit fetele si flacaii din sat, dupa datina, Niculina i-a daruit mirelui o camasa alba împodobita cu flori, iar acesta i-a oferit coronita de mireasa. Apoi alaiul a fost condus la biserica, iar preotul i-a unit pe veci în fata lui Dumnezeu, povatuindu-i sa se iubeasca, sa se învredniceasca de prunci, neuitând sa îi spuna miresei ca îi este datoare cu ascultare si supunere lui Toma. A venit toata suflarea satului la nunta, neuitând nici boierul sa îi felicite si sa le daruiasca o junica. La miezul noptii, mai înainte ca nuntasii sa se chercheleasca, mirii au disparut. Mama Ioana, mama soacra si rubedeniile apropiate i-au condus în camera de zestre. Niculina a întins cersaful facut de mâna ei, sub privirile vigilente ale soacrei, care a vegheat sa nu fie urma de îndoiala. Niculina tremura din toate încheieturile, abia tinându-se sa nu izbucneasca în plâns. Când soacra s-a convins ca totul este dupa rânduiala i-a poftit pe toti afara, a încuiat usa si a ramas de straja, ca sa aduca vestea cea buna ori cea rea, dupa caz. Mirii s-au iubit cu foc, uitând de ochiul soacrei, apoi au luat cersaful purtând marturia fecioriei Niculinei, l-au aratat nuntasilor, s-au felicitat si au dantuit pâna în zori. Aceasta era în satul de odinioara unul din riturile de trecere, alaturi de cel al botezului si al înmormântarii, pastrat cu sfintenie pâna în anii de dupa razboi, când noul regim ateu l-a combatut cu asprime, etichetându-l drept superstitie învechita. Familia veche a fost supusa unei sistematice presiuni pentru a parasi traditiile crestine ori cele taranesti si a se alinia cerintelor lumii noi, despovarata de istorie. Azi acest rit de trecere a disparut cu totul, fiind privit de multi ca o traditie retrograda. Ca asa sunt vremurile! Nu au lipsit nici unele cârteli, dar, vorba lui badita Ion de la Humulesti: Zi-i lume si te mântuie! Babei Didina îi scapa cu voce tare un cuget de îndoiala: da daca a fi sânge de-a lui Toma, ca sa nu pateasca rusine mare? La care mama soacra i-o reteza scurt: mai taci, piaza rea, ca doar Toma nu-i nelumit si n-au pierit vadanele din sat! Personajele din povestea acestui rit de trecere, cândva obisnuit în satele românesti sunt reale. Eu doar v-am spus istorioara care a avut loc acum un veac, în noiembrie 1923, într-un sat din Baragan. Ea nu are nici o legatura cu povestea din romanul Descult al lui Zaharia Stancu. Iar eu detin proba materiala: cearsaful-martor. Într-o zi, o stranepoata a Niculinei gaseste în pod o lada cu zestre: stergare de borangic frumos împodobite cu flori stilizate si pauni, laicere, gulere crosetate si cearsaful cu pricina. El era transmis din generatie în generatie, ca marturie de virtute si semn de pretuire fata de bunica, mama, fiica. În lumea veche, de onoarea miresei atârna soarta familiei. Într-o clipa, în noaptea nuntii, destinul se juca cu viitorul tinerei familii. Daca sângele fecioarei curgea, onoarea era nepatata, iar daca nu, rusine si risipire. Au trecut o suta de ani de atunci. La a treia generatie, stranepoatei nu-i mai spune nimic lumea veche, cu obiceiurile ei arhaice, uneori crude. Legaturile cu traditia au slabit, s-au formalizat ori s-au risipit. Iar stranepoata a scos la vânzare amintirile. Printre acestea, cearsaful nuptial si câteva stergare de borangic tesute si iscalite de Niculina au ajuns la mine. Text aparut în sectiunea OPINII a Ziarului de Iasi
