La fiecare 14 octombrie din calendarul religios, Biserica Ortodoxa Româna, precum si celelalte biserici din întreaga lume de rit oriental, o praznuiesc pe Sfînta Cuvioasa Parascheva, cunoscuta în popor si sub denumirea de „Sfînta Vineri”, pentru a nu se confunda cu Paraschevi din Roma, o martira romana din secolul al II-lea. Despre viata si minunile savîrsite de catre Sfînta Cuvioasa Parascheva s-au aflat mai multe informatii pretioase mult mai tîrziu, îndeosebi dupa moartea si descoperirea întîmplatoare a trupului ei neputrezit în pamîntul îngroparii sale. Dintre acestea desprindem cu luare aminte amanunte interesante, pline de miezul cuvioseniei sale: S-a nascut la sfîrsitul secolului al X-lea, în satul Epivat din Tracia (astazi, Selimpasa, Silivri, Turcia), aflat la 50 de kilometri de Constantinopol (Tarigrad, azi Istanbul), într-o familie cu parinti bogati si binecredinciosi. La vîrsta de zece ani, auzind în biserica chemarea Domnului, expusa în Evanghelia dupa Marcu, decide sa-si paraseasca parintii, lipsindu-se de bogatii, dedicîndu-se sfintei Credinte si ajutorarii celor nevoiasi. Ajunsa la Constantinopol înainte de a împlini douazeci de ani, primeste învatatura duhovniceasca a unor calugari, care au sfatuit-o sa mearga la Mânastirea Maicii Domnului din Haricleea. Dupa cinci ani petrecuti aici în sfintenie si rugaciuni, se îndreapta spre Tara Sfînta, dorind sa-si petreaca acolo restul vietii. Ierusalimul i-a întârit si mai mult credinta si dupa vizitarea locurilor sfinte de aici se aseaza la o manastire de calugarite din pustiul Iordanului. Iata cum o descrie mitropolitul Varlaam al Moldovei pe Cuvioasa Parascheva, pentru prima data în limba româna, în Cazania sa, cunoscuta si sub denumirea de Carte româneasca de învatatura la duminicile de peste an, la praznice împaratesti si la sfinti mari, tiparita la Iasi, în 1643, fiind considerata „prima carte româneasca tiparita în Moldova, numarîndu-se si astazi între cele mai de seama scrieri din istoria vechii culturi românesti”: „Lauda Moldovei (Sf.Cuv.Parascheva n.n.) este, dupa nastere, din satul Epivat, lînga Tarigrad. Prinsa de dorul vietii curate, ea de tînara a parasit lumea cu tulburarile ei si a fugit în pustie. Aici, în liniste si în singuratate, s-a îmbracat cu rugaciunea, s-a încins cu postul si s-a acoperit cu privegherea. A robit trupul cu infraînarea mîncarii, liberîndu-si sufletul din lanturile cugetarilor desarte. Pamîntul gol i-a fost pat si frunzele pomilor acoperamînt. Nu avea în pustie alta grija decît cum sa-si infrumuseteze candela sufletului, ca sa întîmpine pe Domnul si sa-I auda glasul cel dulce. Prin rugaciuni si priveghere dobîndind intelegere si putere barbateasca, a înfrînat cu totul pe vrajmasul sufletului, asa cum David a biruit pe Goliat. Si la atîta înaltime sufleteasca s-a ridicat, încît s-a facut salas Dumnezeului cel viu.” O descriere asemanatoare, în grai si înteles românesc, a Sf.Cuv.Parascheva a facut-o mai tîrziu si mitropolitul carturar Dosoftei, în cea de a doua sa înscaunare arhiereasca, aflata în „Viata si petrecerea sfintilor”, elaborata în perioada 1682 – 86. Continuându-si firul vietii daruite Domnului, ajunsa la douazeci si cinci de ani, într-o noapte petrecuta în desert, un înger i s-a aratat în vis, cerîndu-i (cum minunat spune si Varlaam): "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te întorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamîntului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit". Potrivit celor aflate, „Cuvioasa Parascheva se întoarce la Epivat fara sa spuna cine este si de unde vine. Dupa doi ani de nevointa, în vîrsta de douazeci si sapte de ani, trece la cele vesnice. A fost îngropata ca o straina, aproape de mare.” Si povestirea merge mai departe: „Dupa cîtiva ani, valurile au adus la tarm, trupul neiînsufletit al unui marinar. Un sihastru care vietuia în acele locuri, i-a rugat pe cîtiva crestini sa-l îngroape. Acestia, în timp ce sapau, au descoperit un trup neputrezit. Nu au dat importanta acestui lucru si au pus alaturi de el si trupul marinarului. Dar, în noaptea ce a urmat, Cuvioasa s-a aratat în visul unuia din sapatori, poruncindu-i sa-i ia trupul si sa-l aseze la loc de cinste. Si, astfel, trupul neputrezit al Cuvioasei a fost dezgropat si dus în biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia – Epivat". Potrivit surselor istorice: „moastele Prea Cuvioasei au stat acolo 200 de ani, fiind mîngîierea si întarirea drept credinciosilor, timp în care vestea despre minunile care se savîrseau în jurul cortului în care a salasluit duhul ei, adica a trupului ei neputrezit, s-a raspândit în Tracia si în toata Peninsula Balcanica.” Se poate presupune ca în tot acest timp vestea a ajuns si la Patriarhia din Constantinopol, care „va fi îndeplinit forma de canonizare a Prea Cuvioasei Parascheva, trecând-o în ceata Sfintilor.” O introspectie în istoria framîntata a vremurilor de atunci ne releva ca „prin anul 1186, în sudul Dunarii, bulgarii si romanii-valahi, condusi de doi frati, Petru si Asan, s-au rasculat împotriva bizantinilor si au închegat cunoscutul Imperiu romano-bulgar, cu capitala la Tîrnovo. Drept urmare si Biserica Ortodoxa de pe teritoriul noului imperiu s-a proclamat Patriarhie independenta, recunoscuta de catre Patriarhia ecumenica, aflata temporar la Niceea, abia în timpul tarului Ioan Asan al II-lea (1218 – 41). Ca o expresie a întaririi relatiilor de prietenie pe care Ioan Asan le-a avut cu francii din Constantinopol, dupa 1235, Patriarhia constantinopoleana a consimtit stramutarea moastelor Prea Cuvioasei Parascheva de la Epivat la Tîrnovo.” Dupa cum relateaza patriarhul Eftimie al Tîrnovei stramutarea sfintelor moaste aflam din cartea sa Viata Prea Cuvioasei Parascheva faptul ca : „însusi Asan si mama sa, Elena, cu sotia sa, Ana, si cu Patriarhul Vasilsc au iesit în întîmpinarea lor, însotindu-le si asezîndu-le în biserica Maica Domnului din capitala.” Vreme de aproape 160 de ani au stat la Tîrnovo sfintele moaste ale Prea Cuvioasei Parascheva, respectiv pîna în 1393, cînd cetatea tîrnoveana a fost cucerita de otomani, iar bisericile au fost distruse sau transformate în moschei. În tot acest rastimp a fost „alcatuita o Slujba a Prea Cuvioasei, trecuta apoi în cartile de ritual (minee) folosite si în Bisericile românesti, ca si în alte Biserici Ortodoxe.” Venise vremuri de restriste si pentru sfintele moaste ale Cuvioasei Parascheva care trebuiau stramutate imediat într-un loc sigur, „de fereala”. Din nefericire, nici „cartile de învatatura” ale mitropolitilor Moldovei, Varlaam si Dosoftei si nici „Vietile sfintilor”, volumul tiparit la Manastirea Neamt, în 1809, „prin sîrguinta mitropolitului Veniamin Costachi”, nu fac referire la acest moment istoric, de mare cumpana a credintei. Mult mai târziu, la începutul sec.XXI, dupa minutioase cercetari întreprinse, prea cucernicul preot Scarlat Porcescu de la Mitropolia Iasi noteaza în „Istoria moastelor Prea Cuvioasei Parascheva” urmatoarele: „Amanunte in legatura cu stramutarea moastelor Prea Cuvioasei de la Tîrnovo la Belgrad avem într-un panegiric atribuit lui Grigorie Tamblac, care a constituit în ultima vreme tema unor vii discutii.” Într-adevar, dupa înfrîngerea dramatica suferita de crestinatate la Nicopole, în 1396, „la care a participat si Mircea cel Batrîn”, Patriarhia sîrba a solicitat stramutarea moastelor Cuvioasei la Belgrad, „fiind asezate într-o biserica, unde au stat vreme de 125 de ani, pîna la 1521 cînd turcii au cucerit orasul.” În timpul „perioadei sîrbesti” a fost alcatuita o slujba a Cuvioasei Parascheva, care a fost tradusa si introdusa în diferite biserici românesti. N-a fost de mirare ca unii dintre biografi i-au atribuit Sfintei Cuvioase Parascheva „originea sîrba”. Cucerirea Serbiei de catre otomani si transformarea acesteia în pasalîc turcesc a avut mari repercursiuni asupra locuitorilor Belgradului, fiind ucisi sau luati prizioneri, cum si asupra vietii crestinesti; principala biserica fiind transformata în geamie, iar restul, fiind jefuite de pretioasele lor odoare, au fost darîmate. Tot atunci au fost stramutate la Constantinopol sfintele moaste ale Cuvioasei, dupa cum se si relateaza: „ În drum spre marele oras de pe Bosfor, moastele au fost expuse din loc în loc, spre a fi vazute si cinstite de credinciosi în schimbul unor sume în bani, apoi au fost daruite patriarhiei.” Însusi sultanul a pretins patriarhului rascumpararea moastelor, sub amenintarea „aruncarii lor în mare”. „Primindu-le în schimbul unor daruri, patriarhul le-a asezat în Catedrala patriarhala. Aceasta fiind transformata în geamie, cinstitele moaste au fost mutate in biserica Vlah Sera, la 1588, apoi în biserica Sfîntul Dumitru de la Kiliportu, la 1597, si de acolo la biserica Sfîntul Gheorghe din Fanar, la 1601.” Constantinopolul a „gazduit” sfintele moaste ale Cuvioasei Parascheva timp de 120 de ani, pîna în 1641, cînd au fost iarasi stramutate, de data aceasta la Iasi, în capitala Moldovei. Dar, mai întîi, sa vedem care au fost împrejurarile care au favorizat-o. În aceasta perioada istorica Moldova se afla sub înrîurirea Domnitorului Vasile Lupu, cel care în cei douazeci de ani de domnie (1634 – 1653) s-a straduit sa înalte ortodoxia stramoseasca si sa dezvolte viata culturala a tarii sale. Între demersurile sale, ca „om scolit al Bizantului”, se pot mentiona numeroase contributii de seama si împliniri „fara seaman” în fapte dovedite de el ca ctitor de biserici, promotor al învatamîntului duhovnicesc si scolastic, autor si editor de carti religioase, sustinator remarcabil în planul extern al ortodoxiei, prin legaturile sale strînse cu Mitropolitul Petru Movila de la Kiev si cu Partenie, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului. De un real folos i-au fost în toate acestea apropiatul si bunul sau sfetnic, Mitropolitul Varlaam. O mentiune speciala o constituie, desigur, înaltarea Bisericii „Sfintii Trei Ierarhi”, inaugurata la 6 mai 1639, despre care, vazînd-o, înteleptul pelerin italian Paul de Alep a exclamat: „La soare te poti uita, dar la Trei Ierarhi ba!” Afirmatia n-a fost una „de conjunctura” din moment ce zidurile sale exterioare au fost placate cu neasemuite dantelarii si arabescuri de piatra cioplita artistic si aurite în atelier, iar împodobirea interioara s-a facut cu mozaicuri din aur, cu marmura de Cararra a capeteasmei si cu oua de strut ale minunatelor sale candelabre. În aceeasi perioada, însa, Patriarhia ecumenica de la Constantinopol si Bisericile ortodoxe din Orient abia puteau sa faca cu greu fata islamismului, „zbatîndu-se în mari greutati morale si materiale”. Constient de pericolul iminent al desfiintarii acestora, „Vasile Lupu a platit turcilor la începutul domniei sale datoriile Patriarhiei din Ierusalim, iar în 1641 pe cele ale Patriarhiei din Constantinopol”. În felul acesta s-au întarit si mai mult legaturile Domnului Moldovei cu Patriarhia ecumenica, astfel încît, drept multumire, „în luna mai 1641, în Sfîntul Sinod al Bisericii cele mari (Patriarhia ecumenica) Parintele Partenie, membrii Sfîntului Sinod si alti sfetnici au semnat actul (...) cu hotarîrea de a darui voievodului Moldovei, în semn de multumire, moastele Prea Cuvioasei Parascheva”. Transportul la Iasi a moastelor Cuvioasei Parascheva s-a facut cu „stirea autoritatilor turcesti si cu respectarea rînduielilor religioase ale islamului, fiind trecute în mare taina peste zidul cetatii”, potrivit întelegerilor stabilite cu domnitorul moldovean, care a suportat toate cheltuielile aferente acestuia. Cu toate ca nu exista în prezent prea multe marturii scrise ale acestui episod, totusi, se poate închipui ca: „pîna la Galati, poarta Moldovei, la Dunare, racla cu cinstitele moaste ale Prea Cuvioasei Parascheva a fost transportata de buna seama cu o corabie si va fi fost insotita, chiar de la plecarea din Constantinopol, de o delegatie moldoveneasca alcatuita din clerici si dreptcredinciosi mireni, însotita de trei înalti exarhi ai Sfîntului Sinod”, cum si, de asemenea, parcursul de la Galati la Iasi al cinstitelor moaste „a fost pazit de un capugi-basa si mai multi ostasi turci si însotit cu respect si evlavie de înalti slujitori ai Bisericii Moldovei si de numerosi binecredinciosi”. Dupa cum s-a consemnat, cortegiul cu sfintele moaste ale Prea Cuvioasei Parascheva a ajuns în Cetatea de scaun a Moldovei, „îmbracata in vesmînt sarbatoresc, cu vazduhul înmiresmat de aroma mirodeniilor, strabatut de rasunetele clopotelor, (...) în anul de la zidirea lunii 7149, în al 8-lea an al domniei sale, iunie, 13 (1641), fiind întîmpinat la Biserica Sfintilor Trei Ierarhi, „cu multa evlavie si bucurie de însusi Domnul Vasile Lupu, cu familia sa si de Mitropolitul Varlaam”. Racla cu moastele Cuvioasei au fost asezate întru mare cinste pe postamentul anume pregatit la baza nisei din strana centrala, împodobita cu chipul Sfintei Parascheva si momente din viata acesteia realizate toate din mozaic aurit; unul dintre ele înfatisînd pe cel al primirii sfintelor moaste la Biserica Sfintii Trei Ierarhi de la Iasi. Asadar, la 13 iunie 1641, Domnul Moldovei Vasile Lupu si-a tinut fagaduiala si a împlinit dorinta aducerii la Iasi a moastelor Prea Cuvioasei Parascheva, „comoara cea mai de pret a Ortodoxiei – lauda cea cinstita a Moldovei –, prin care bolnavii primeau vindecare, saracii cîstigare, calatorii cîrmuire, cei împresurati de primejdii izbavire, cei în necazuri mîngîiere.” S-au împlinit, iata, 380 de ani de atunci, „de cînd, necontenit la Iasi, cinstitele moaste ale Prea Cuvioasei Parascheva au fost scut si ocrotire, chemare la rugaciune, evlavie si stradanie pentru savîrsirea binelui!” Dupa împlinirea maretului sau gînd, Vasile Lupu, nu numai ca s-a îngrijit de bunul mers al Patriarhiei de la Constantinopol, ci a jucat si un rol important „la convocarea conferintei teologice interortodoxe, cunoscuta sub numele de Sinodul de la Iasi, din 1642, la care s-a discutat si aprobat Marturisirea de credinta, alcatuita de Mitropolitul Petru Movila”. Aflate la Trei Ierarhi timp de doua veacuri si jumatate, moastele Prea Cuvioasei au prilejuit întarirea în credinta a pelerinilor din toata Moldova si de pretutindeni veniti în numar tot mai mare sa i se închine si sa-si afle ajutor în necazuri, au fost pavaza împotriva jefuitorilor si navalitorilor straini, au fost „izbavire de boli pierzatoare, de ciuma, de arsita îndelungata si de alte împresurari". În 1884, Biserica Trei Ierarhi intrînd în restaurare, moastele au fost mutate „în paraclisul manastiresc din cladirea egumeniei si asezate pe un catafalc din lemn.” Lucrarile prelungindu-se mai multi ani, în seara de 28 decembrie 1888, precum s-a consemnat: „dupa slujba vecerniei, din neatentie, a ramas nestinsa o lumînare din sfesnicul de lînga racla cu moastele Prea Cuvioasei. Peste noapte, sfesnicul a ars, apoi focul s-a intins la catafalcul pe care se afla racla si, arzînd mocnit toata noaptea, a prefacut-o într-o gramada de taciuni". Dimineata, ca o minune a Prea Cuvioasei, „lînga mormanul de jar cinstitele moaste erau neatinse, cu toate ca ferecaturile de argint si capacul raclei erau carbonizate”. Alertate, notabilitatile orasului au fost impresionate de aceasta „miraculoasa scapare a sfintelor moaste”, iar Mitropolitul Iosif Naniescu a „preaslavit minunea lui Dumnezeu”. În consecinta, la începutul anului 1889, dupa ce s-a realizat o noua racla din lemn de chiparos, îmbracata cu ferecaturi de argint, moastele Prea Cuvioasei Parascheva au fost asezate în impresionanta Catedrala mitropolitana – maica bisericilor - (inaugurata în 1870), sub un minunat baldachin din care necontenit… „izvorasc noianuri de vindecari”. De atunci si pâna astazi, trecând peste vicisitudinile vremurilor, Cetatea ieseana, ocrotita, ca si întreaga Moldova, de Prea Cuvioasa Parascheva, la 14 octombrie, de ziua ei, devine gazda primitoare a impresionantului Pelerinaj la sfintele moastele, socotit a fi unul dintre principalele evenimente religioase ale României. Adoptînd din 1991 ca aceasta zi sa fie si Sarbatoarea orasului, Cetatea ieseana si edilii acestei stravechi vatre de istorie, stiinta, cultura si spiritualitate româneasca se straduiesc de treizeci de ani, urmînd pilda vestitului Domn Vasile Lupu, sa înfrumuseteze în spirit si dainuire orasul ce-si spune cu mîndrie, Capitala Moldovei. Mihai Caba
