Zilele trecute am împlinit o vârsta la care nici nu visam, nici nu ma credeam în stare s-o ating vreodata. Mai mult înca, pe la 17 ani, suferind de poliomelita cronica fiind (din pruncie), îmi daduse prin cap (cap sec!), într-o anume împrejurare, sa ma... neantizez. O pornisem, o sa vedeti cum, pe panta. Dar m-am redresat la timp. Multa vreme am refacut, obsedant, secventele unei excursii, cu Scoala, pe unul din muntii Muscelului, înalt de vreo mie trei sute de metri, cea mai mare înaltime pe care am urcat-o vreodata. Panta era lina si lunga – vreo patru-cinci kilometri. Ne-am desfasurat mai întâi în sir indian, apoi în cupluri, dinainte constituite sau formate ad-hoc. Mie, la un moment dat, mi s-a alaturat Ilona, unguroaica, una dintre cele mai frumoase fete din Scoala, o mignona apetisanta si isteata. Îi spuneam versuri si tot felul de prostioare si, mâna-n mâna cu ea, nici nu simteam urcusul. Cam la jumatatea drumului s-a facut un popas, pentru masa si pentru odihna. Apoi... Apoi Ilona n-a mai mers cu mine, a revenit la prietenul ei, pe care, pâna atunci, îl ignorase. Îmi spusese ca-s certati, ca nu mai vrea sa-l vada, ca s-au despartit definitiv… Când i-am vazut din nou împreuna, ciripind si îmbratisându-se, m-am simtit jignit si inutil. Sirul indian si-a reluat periplul. Eu ramâneam din ce în ce mai în urma, nimeni nu ma baga în sama, fiecare îsi vedea de iubita lui, de iubitul ei. Când cei din fata nu se mai vedeau – si nici ei pe mine – m-am asezat, mai degraba mi-am dat drumul, m-am prabusit în iarba. Voi ramâne aici, vreau sa mor aici! Deasupra mea era doar soarele si-n dreapta, masiv, urias, Mateiasul, muntele inaccesibil mie. În vârful caruia sclipea Mausoleul, ridicat întru memoria si gloria ostasilor care au murit în Razboiul de Reîntregire. Cu ce fervoare citisem Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi, dupa ce profesoara de Limba Româna, doamna Fiora Popescu, ne-a spus ca actiunea romanului se petrece în acest spatiu câmpulungean! De-acolo, de pe Mateias si din Cheile Dâmbovicioarei, locotenentul Stefan Gheorghidiu, parasindu-si trupa pe care o avea în subordine, venea noaptea la Câmpulung – cale de 20-30 de kilometri – prins în mrejele unei iubiri interzise. Tot interzise mi se pareau – în acea singuratate absoluta, în care as fi vrut sa ma scufund, sa ma pierd, sa dispar – si inocentele mele iubiri. Am stat asa un timp – ce mi s-a parut infinit – savurând splendoarea zilei si deplângându-mi soarta... Si, treptat, mi-am dat seama ca, de fapt, nu voiam sa mor, ci sa mi se simta lipsa, sa fiu cautat... Si chiar atunci i-am vazut pe baietii care pornisera în cautarea mea! Înainte de-a coborî muntele, pe-o scurtatura, domnul Voican, pedagogul, facuse numaratoarea, si-a constatat ca lipeste cineva. Nu le-a fost greu sa-si dea seama cine lipseste, unii colegi remarcasera c-am ramas în urma. Fara a banui, desigur, intentia mea... sinucigasa. Si, mai ales, motivele. De altfel, celor care m-au întrebat daca-s obosit, avusesem grija sa le spun ca nu, nu-s obosit, vreau doar s-admir de unul singur peisajul, sa ma inspir... Când m-au recuperat, dimpotriva, am facut pe obositul, pe sfârsitul... Voiam sa ma razbun, si nu stiam cum. Pâna la locul unde ma asteptau, am mers cât am putut de încet, cu popasuri, ca s-ajungem cât mai târziu, sa se creada ca mi s-a întâmplat ceva grav. Voiam, cumva, sa-i pedepsesc, mai ales pe Ilona, s-o fac sa se simta vinovata pentru ca ma parasise. În tabara, am fost primit cu efuziune, dar si cu reprosuri: De ce n-ai spus ca esti obosit? m-a luat la rost domnul Voican, ghidul nostru, atunci, pe munte. Te-am fi ajutat, am fi facut mai multe popasuri... Nu le puteam marturisi motivul pentru care ramasesem în urma, asa ca am facut în continuare pe epuizatul si pe mofluzul, coplesit fiind (ca un bolnav închipuit), de îngrijorarea si de atentia cu care, în sfârsit!, ma înconjurau. În acelasi timp trageam cu coada ochiului spre Ilona, tragând si speranta ca va veni la mine, ma va îmbratisa, ma va ruga s-o iert si-mi va sopti si-o vorba dulce la ureche. Ceea ce nu s-a întâmplat. De fapt, ea era singura care stia adevaratul motiv. Ma asteptam ca din clipa-n clipa sa iasa-n fata si sa sa ma faca de rusine: Minte! Joaca teatru! Nu-i obosit, e suparat ca l-am parasit, pe traseu... Dar ea, nici nu m-a... divulgat (n-avea, totusi, cinismul de care eu o credeam, în acele momente, în stare), nici nu s-a ostenit sa ma consoleze. Si bine a facut. Întrucât eram epuizat, pedagogul a propus sa nu mai coborâm pe scurtatura, ci pe un traseu lin, doar ca va dura mai mult si-o sa se-ntunece, o sa ne prinda noaptea pe drum.. Si-atunci, brusc, mi-a trecut „oboseala”. - Nu, am spus, coborâm pe-aici. - O sa poti? - Da, i-am asigurat eu, mi-am revenit... Si-am coborât o panta abrupta, plina de pietre, de radacini si de cioturi, de care-n orice clipa ma puteam împiedica. Prin unele locuri, pur si simplu m-am rostogolit, era imposibil sa ma tin pe picioare. Las’ca doi-trei colegi m-au însotit pe povârnis, având grija sa nu lunec, sa nu patesc ceva... Când am ajuns jos, la poale, eram, cu adevarat, epuizat, dar multumit, daca nu chiar fericit ca o coborâsem, panta. La prima adunare „pe scoala”, am fost felicitat si dat ca exemplu, pentru vointa de care dadusem dovada. Cu Ilona n-am mai vorbit niciodata. (Din volumul Capat de linie/Exercitii de neuitare, 2010) Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”
