Nu zic sa accepti pe oricine îti bate în poarta, mai ales acum ca stai într-un cartier select, curat, pretentios, ai iarba tunsa la milimetru, în casa miroase a levantica si nu gasesti fir de praf nicaieri, dar trebuie totusi trasata o linie între democratie reala si abuz democratic, cu damf de tiranie. N-am urmarit scandalul Novak Djokovic din Australia decât sporadic. Am prins însa din zbor unele informatii pe care le-am adaugat altora si am facut o supa, un bors mai bine-zis, “postcolonial”, întâlnit atât la oameni, cât si la popoare întregi. Nu ma intereseaza asadar cazul „Nole”, în particular, ci ma fascineaza transformarea oamenilor si a popoarelor odata cu trecerea timpului. Am aflat cu mare uimire ca Australia este una dintre cele mai pretentioase tari din lume în privinta vizitatorilor care vor sa-i calce hotarul. Si când spun asta ma refer la faptul ca accepta doar cetateni onorabili, cu profiluri de lorzi si duci, gentlemeni, oameni cu obrazul subtire, educati si fini, care nu suporta decât vorbitul frumos, mirosul placut, zâmbetul si buna cuviinta. Si asta ma zgârie pe creier pentru ca e o contradictie în termeni fata de ce era la început aceasta fosta colonie. Gândul ma trimite tot mai mult la un tip de om care în scoala generala si liceu era un golanas, un chiulangiu pus mereu pe sotii, unul care culegea mucuri de tigara de pe jos si fuma pe ascuns în baie, care fura bani si mâncare de la colegi, ori care se batea la discoteci ca prostul; îl stia toata lumea, ca era simpatic si de gasca, dar care peste ani, dupa ce a devenit matur si are familie, casa, copii, avere, pretinde a fi de neam ales, serios, educat, pretentios, delicat si civilizat pâna peste poate. Unul dintre aceia care nu mai beau decât whisky de la 500 de lei în sus sticla, care nu poarta decât haine de firma, miros a parfum rar, sunt abonati la club de tenis, îsi fac vacantele prin Insulele Canare, au numere de telefon ale unor parlamentari sau ministri, si prieteni doar avocati, judecatori si medici. Nu suporta oamenii saraci, copiii lor sunt la scoli particulare, iar masina lor costa cât o casa de la periferie. Nu se întâlnesc niciodata cu fosti colegi, dar când o fac, îi trateaza pe acestia de sus, smechereste, ca de la sef la subaltern. Unii si-au schimbat chiar accentul si nu mai vorbesc moldoveneste pentru ca sotiile lor sunt de neam ales care nu suporta „mârlanii”. Ei bine, astia sunt australienii. Mostenitorii cuceritorilor olandezi si englezi care au invadat un continent bogat si linistit, un paradis, au exterminat populatiile indigene în cel mai crud mod, si si-au instaurat propria „democratie”. De la o populatie initiala de aproximativ 500000 de aborigeni în 1788, stramosii cetatenilor respectabili si pretentiosi de azi i-au redus la cca 60000 de indivizi în 1920. În locul populatiilor indigene continentul a fost invadat de penali la propriu, condamnati pentru diverse delicte, puscariasi exportati din Anglia pentru ca tara-mama nu putea sa-i mai suporte, sa-i mai întretina. Azi, însa, sunt atât de civilizati, iubesc atât de mult dreptatea si corectitudinea, încât nu mai pot sa accepte oameni patati pe pamântul lor, fosti colegi de caterinca... De-a lungul timpului Australia a avut niste decizii contra unor vizitatori destul de jenante, ca ale unui om care a uitat ce înseamna de fapt libertatea pe care el însusi a cautat-o si iubit-o mai mult decât orice pe lume, si care chiar a proslavit-o. Sunt celebre refuzurile de intrare în tara sau expulzarile unor vedete care chipurile nu erau suficient de pure la suflet, în intentii si în CV ca sa calce pe pamântul australian sfânt si nepângarit de nicio rautate. Nu sunt fan si nici nu simpatizez, de exemplu, cu rapperii Snoop Dog, si nici cu Eminem, nu dau doi bani pe muzica lor, cu atât mai putin pe ciudatele lor personalitati, idei sau obiceiuri, dar sa le interzici intrarea în tara pentru ca „nu par genul de tip pe care si-l doresc”, sau pentru ca ar putea avea „o posibila influenta daunatoare pentru tineretul australian, deoarece ar fi promovat o cultura a drogurilor, violentei si a... limbajului vulgar”, asta e de râsul curcilor. Eu înca cred ca au fost doar niste glume, niste faze „la misto” ale unor vamesi. Înteleg sa dai afara ori sa nu-i permiti intrarea cuiva care a mintit, a înselat autoritatile tarii respective pentru a fi acceptat, comitând astfel o ilegalitate, o fapta imorala, dar sa interzici cuiva sa intre pentru ca e într-un anumit fel si are anumite idei, asta cred ca e deplasat. Unde mai e libertatea gândirii atât de mult amintita în toate constitutiile democratice? Mai sunt tari ca Australia, cu acelasi CV, cu aceeasi marca genetica si comportamentala, cum ar fi SUA sau Noua Zeelanda, dar ma opresc aici, ca poate mai calatoresc si eu cândva… Nu zic sa accepti pe oricine îti bate în poarta, mai ales acum ca stai într-un cartier select, curat, pretentios, ai iarba tunsa la milimetru, în casa miroase a levantica si nu gasesti fir de praf nicaieri, dar trebuie totusi trasata o linie între democratie reala si abuz democratic, cu damf de tiranie. Am întâlnit deseori oameni care s-au schimbat radical la maturitate fata de copilarie sau prima tinerete. Unii sunt de nerecunoscut la propriu, adica nici nu îti mai dai seama cu cine vorbesti. Pui în fata ochilor poza cu moaca pistruiata de smecher si parul zburlit a fostului coleg de clasa din timpul taberei când v-ati îmbatat prima oara, când ati spart geamul de la camera „dirigai” sau ati rupt patul de la atâtea sarituri, si privesti în paralel pe individul din fata ta, acelasi în carne si oase, dar complet diferit. E un alt om acolo. Cum e posibil asa ceva? Cum se poate cineva nega pe sine atât de mult, încât sa nu mai aiba nici cea mai mica urma din cel vechi? Nu suporta glumele personale, aluziile amicale, ocoleste discutiile directe, înghiontelile colegiale, uneori chiar nici nu vrea sa îl tutuiesti! Si cel mai rau e ca tipul acela gândeste exact invers fata de cel pe care îl stiai. Pentru ca acum e sef, e mare, e bogat, e curat si satul, nu mai vine la tine la usa sa îti ceara un „sandvis”, nu te mai roaga sa îl ajuti sa rezolve tema la mate si altele asemenea. Nici nu încape vorba sa îi ceri acum ceva, sa îl rogi pentru o favoare, exclus, azi el e din alta liga, nu vorbeste cu de-alde tine, nu are timp. Nici sa nu îndraznesti sa îi ceri numarul de telefon, te-ar refuza într-un mod atât de penibil, încât ar fi mai bine sa te scutesti pe tine de jena lui. Prefer de o mie de ori un om, un popor ca românii, în forma lor clasica, aflata si ea, ce-i drept, pe cale de disparitie, care sunt în majoritatea lor sinceri si directi, cu toate riscurile si neajunsurile ce decurg de aici, care îti zâmbesc daca te plac si te sictiresc din prima daca îi enervezi, care se cearta cu tine pentru ca asa au chef azi, iar mâine te invita la o bere sa râdeti de cele întâmplate. Cine tine la suparare, cine are aere superioare, cine nu îsi asuma trecutul si nu îl integreaza în mod natural în prezent nu e om, e cârpa! Daca ar fi sa judecam lucrurile dupa cum par a fi, românii nu ar avea ce cauta în Australia sau alta tara asemanatoare pentru ca ar fi o influenta daunatoare pentru tinerii puri si bine crescuti din acea tara. Nimeni nu vrea sa pângareasca un popor fericit, în bunastarea si pacea lui artificiale, cu idei noi si posibil tulburatoare. Toti acei cetateni vor doar sa zâmbeasca fals celorlalti, inclusiv lor însisi din oglinda, sa pretinda ca totul e perfect si sa îsi ascunda cadavrele în debara cât mai mult si mai bine. Briscan Zara este scriitor si publicist
