La noi, în prea mare masura, sistemul depinde de oamenii din el. Si cum oamenii nu sunt nici perfecti, nu-s nici mereu în cea mai buna forma, sistemul va da, inevitabil, rateuri. Si nu poti blama, din principiu, oamenii din el pentru asta. Nimeni nu e multumit de sistemul de sanatate de la noi. E, probabil, cel mai prost vazut dintre toate sistemele care ofera servicii publice. Si nu-i de mirare, pentru ca, dincolo de realitate, care nici ea nu-i tocmai breaza, perceptia publicului asupra sistemului de sanatate e potentata de cel putin doua conditii prealabile. În primul rând pentru ca atunci când vorbim de sanatate, exigentele si asteptarile publicului sunt extrem de ridicate. Toti ne temem de boli si, desi nu toti o si recunoastem, de moarte, asa ca e vital sa stii ca sistemul te va trata cum trebuie. La limita, e pe viata si pe moarte si nimeni nu glumeste cu asta. Asadar, daca ceva nu merge cum trebuie în sistem, sarim ca arsi. E zona în care sensibiltatea noastra la „vesti proaste” e maxima. În al doilea rând pentru ca e sistemul la care suntem expusi cei mai multi dintre noi. Practic, suta la suta, ca nu exista om sa nu aiba de-a face cu un spital macar o data în viata sau sa nu fi avut pe cineva drag care sa-i fie sau sa-i fi fost „client”. Nu stiu statistici si nu stiu nici daca exista, dar, foarte probabil, în medie, un român are de-a face cu sistemul de sanatate, de-a lungul unei vieti, de cel putin câteva zeci de ori. Deci nu doar ca suntem extrem de sensibili la mersul sistemului, dar suntem si extrem de expusi lui. În ultimul an, am stat internat într-o clinica a unui mare spital de stat din Iasi, circa doua saptamâni. Vreo cinci zile anul trecut prin iulie, noua zile recent. Am avut de-a face cu aceiasi medici, cam aceleasi asistente/ asistenti, infirmiere/ infirmieri, femei de serviciu. În ambele dati a fost vorba de o operatie, asadar am experimentat cam întreaga gama de servicii si tratamente pe care ti le ofera un spital. Si am fost atent la tot ce s-a întâmplat acolo, am încercat sa aflu cât mai multe, pentru ca am vrut sa înteleg. Am profitat de statutul meu de pacient ca sa-mi dau seama cam cum functioneaza lucrurile în sistem oarecum de la firul ierbii. Iata, pe scurt, ce-am înteles. Încep, fara sa insist însa, pentru ca e rasstiut si rasvorbit, cu ce nu-i deloc în regula în mod evident: precaritatea conditiilor în care se desfasoara munca si viata celor din spital. E cert ca, cu sau fara coruptie, situatia „jalnica” e rodul fie a unei subfinantari, fie a unei proaste prioritizari în folosirea banilor, cel mai probabil si una, si alta. Iar de asta nu-s responsabili decât decidentii din sistem si, prin extensie, politicienii care fac si desfac legi. Iar decidentii din sistem sunt „zeii”, de la cei din minister, pâna la directorii de spitale. Astea fiind conditiile, este evident ca centrul de greutate se muta masiv pe oamenii care muncesc efectiv în sistem, la baza lui, nu cei din birouri. Si nu cred ca exista ceva în tara asta în care calitatea oamenilor, a personalului, sa conteze atât de mult ca într-un spital. Dar n-ar trebui sa fie asa. N-ar trebui ca pacientul sa fie „la mâna” unor oameni. Nu pentru ca oamenii din sistem ar fi rai, nici vorba sa fie astfel, ci pentru ca, daca vrei ca un sistem sa mearga bine, regleaza-i în primul rând mecanismele si da-i proceduri corecte. Daca ajunge „la mâna” oamenilor, înseamna ca sistemul e prost facut si prost administrat. La noi, în prea mare masura, sistemul depinde de oamenii din el. Si cum oamenii nu sunt nici perfecti, nu-s nici mereu în cea mai buna forma, sistemul va da, inevitabil, rateuri. Si nu poti blama, din principiu, oamenii din el pentru asta. Nu vorbim, evident, de cazuri concrete, în care culpa e demonstrabila dincolo de orice dubiu. Vorbim de imensa zona gri a cazurilor în care oamenii din sistem gresesc pentru ca pur si simplu „sunt supusi greselii” si care la noi e imensa pentru ca sistemul o permite si o întretine. În cele doua saptamâni cât am stat în clinica spitalul de stat în ultimul an, am avut de-a face cu o majoritate covârsitoare de oameni buni. Nu ma bag la asta cu „profesionisti”, ca ar trebui sa ma pricep cel putin la fel ca ei ca sa-mi dau cu parerea, ci la calitatea lor umana. Si eu nu sunt vreunul din ala „întelegator”, dimpotriva, sunt o fire extrem de critica. Dar am încercat sa fiu corect, cât de cât obiectiv si, nu în ultimul rând, sa ma pun si în pielea lor. Si mi-a dat cu plus. Oamenii de la baza sistemului de sanatate, cei care stau zi de zi cu pacientii, sunt cei care salveaza ce mai e de slavat din el. Cu toate „pacatele” lor, care-s si ale noastre oriunde ne-am duce jobul si existenta, ei sunt singurii care merita apreciati si sustinuti. De la medic, la femeie de serviciu, în proportie covârsitoare.
