Pachita (o chema Paraschiva, de fapt Parascheva, ca pe sfânta recent sarbatorita) era de loc din Goroni (oamenii zic corect, cum ar trebui sa se zica, nu cum au zis domnii în actele oficiale: Goruni), satul mamei mele. De câte ori o întâlneam pe Pachita pe drum nu uita sa-mi zica, tragând un zâmbet cu toata dantura stricata, zâmbetul ei fericit: „Sandica îi fata din sat de la mini”. Mama avea vreo 50-60 de ani pe atunci, dar pentru Pachita era tot „fata”. Au fost si colege de clasa la I-IV în sat. Pe urma domnul învatator Leahu, directorul scolii, a trimis-o acasa pe Pachita: „Du-te, fata, acasa, ca esti proasta ca noaptea!” În fine, nu a fost o metoda prea educativa, conform cu standardele europene de astazi, când toti bombalaii trebuie sa termine o scoala, iar învatatorii si profesorii se conformeaza panevropeneste: îi trateaza ca pe niste academicieni. Si uite asa putem spune cu mândrie patriotica: Din tâmpit tâmpit rasare! Dar nu ma luati în seama, dupa cum vedeti sunt un retrograd cu mentalitate de pe vremea aia. Fratii si surorile Pachitei erau oameni la locul lor. Numai ea era putin candrie, sarita de pe fix. Îl tin minte pe Gheorghe, frate-sau. Trecea cu carul cu boi pe drumusorul de la poarta noastra. Stiti cum merg boii - agale, molcom. Mi se pare ca boii caracterizeaza civilizatia din care ne tragem mai toti, cea taraneasca: având mersul încet, cu pasul lor molcom, smulgând câte-o floricica de pe marginea drumului, si rumegând (la noi se zice rugumând) în pace. Gheorghe a tinut ultimii doi boi ai CAP-ului. „Ce era sa fac, dom Radu?” mi-a spus domnul inginer Trâmbovetchi. La împartirea averii CAP-ului a dat ultimii boi pe degeaba lui Gheorghe Goroneanu. Nimeni altcineva nu i-ar fi luat. Trecea Gheorghe, cum va spuneam, cu carul cu boi pe la poarta noastra. Si Gheorghe, tinând biciul în mâna, ca el, ca orice bouar care se respecta nu lasa biciul din mâna nici sa-l pici cu ceara si se uita într-o revista de moda, luata din vreun tomberon. Gheorghe se uita la fetele acelea din revista, înalte si subtiri ca iusca (varga), si-si zicea: „Al dracului fetisoarele iestea!” si râdea blajin. „Câte-or mai scornit românasii, breee!” Apoi facea un semn cu biciul prin aer: „Hai, mai, hai, mai Florean! Haida, mai Iambor!” Nu batea niciodata boii. Ridica doar biciusca deasupra capului, amenintând astfel boii, iar acestia stiau: grabeau pasul. Cât puteau ei sa grabeasca. Goronenii se pare ca au fost primii locuitori ai satului Goruni. Proprietarii de pamânt de aici, mici boiernasi, majoritatea „grecotei cu nas subtire” cum zice Poetul, au adus salasuri de tigani, ca sa lucreze pamânturile, viile si livezile. Printre primii adusi au fost Goronenii. Când se îmbata, bunicul lui Gheorghe spunea cu ifos în crâsma: „Bai, voi ce cautati în sat la mine!” Pe urma au venit si taranii români, care de pe unde. Bunicii mei din partea mamei, de pilda, au venit din Basarabia. Fugeau de urgia ruseasca. Ca asa este istoria noastra: împletita pâna la sânge cu tot felul de cotropitori: ba tatari, ba turci, ba rusi, ba sovietici dupa aceea... Bunelul, mama, unii veri si verisoare au ochii albastri si sunt mai blonzii. Eu am iesit altfel: cu parul negru-negru (în fine, s-o spun pe sfânta dreptate: acum e alb si cam rarit) si cu ochii caprui. Se vede ca „m-am dat în partea” tatei, care se tragea din tarani veniti din Muntenia pe plaiurile acestea. „Ia vezi, dascale (tatal meu a fost «dascal» la biserica, adica cântaret bisericesc, cum scria în statele de plata de la Mitropolie) - îi spuneau consatenii în gluma - atentie la doamna, o fi umblat la tiganii de pe valea Lupului, ca baiatul asta e prea brunet.” Dar sa ma întorc la Pachita. Era scurta si groasa, cu picioarele groase cât niste butuci. Din foantele ei de toate culorile, primite de la oameni, cred ca un creator de moda sucit de astazi ar fi putut îmbraca fistichiu si deci cu succes o fata frumusica la vreo gala de moda la moda, ca sa ma exprim asa. E greu sa-i spun cersetoare Pachitei. Nu, nu era cersetoare, nu cersea niciodata. Îi dadeau oamenii singuri de pomana. Era suficient sa-i vezi ochii mari, inocenti, de vitelusa înainte de taiere, ca sa ti se moaie inima. Unele femei nu-i dadeau nimic, spuneau ca Pachita duce pomana la tigani, caci printre tigani traia, iar acestia, profitând de naivitatea ei apropiata de prostie, îi luau toti colacii, pâinea sau cozonacul. Dreptu-i, cam asa era. Statea în fundul bisericii la slujbe, iar femeile, înainte de a pleca, îi dadeau câteva felii de cozonac sau, când nu aveau altceva, câte o bucata de pâine unsa cu zahar: „De sufletul lui Vasile (Costica, Ion, Mihai, Petrache etc.)...” „Bodaprosti”, stia sa raspunda Pachita. Iar în zilele Pastelui îi dadeau oua rosii. Astea-i placeau cel mai mult Pachitei. Se bucura ca un copil. Într-o zi a venit la biserica la noi un cersetor din alt sat: unul alb-alb la fata, înalt si slab ca toaca. Si acum s-a petrecut o scena ca din Odiseea. Femeile, cum îs femeile, au uitat de Pachita si îi dadeau de pomana numai noului cersetor. Pachita s-a uitat cât s-a uitat neajutorata, dezorientata, apoi a început sa plânga în biserica: gros, hohotit, cu râuri de lacrimi curgându-i pe obraji. Iar popa, era parintele Gurita, s-a oprit din slujba si a zis: „Mai, femeilor, mai, dati-i ceva de pomana si Pachitei noastre, saraca! Ca ea de aceea plânge”. Si asa a fost. Dupa ce femeile i-au dat câtiva colaci, Pachita „noastra” s-a ogoit. De la o vreme n-o mai întâlneam pe drum pe Pachita cu zâmbetul ei timid si dezgradit de toate cele. Si parca mi-era dor sa-i aud vorba: „Sandica îi fata din sat de la mini”. Nu mai putea merge, o dureau picioarele. A luat-o Gheorghe, frate-sau, cu cotigarul cu boi si a dus-o la el la Goruni. „Ca Gheorghe îi inimioara ei”, mi-a zis o tiganca. Acolo va fi si murit. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
