Prima duminica din Postul Mare este numita „a Ortodoxiei”. Prilej de a vorbi despre ce înseamna credinta ortodoxa, despre cultul icoanelor, despre faptul ca, prin Sfântul Apostol Andrei, crestinismul a patruns, înca de la începuturi, în fiinta neamului românesc. Multe sunt subiectele pe care le poate aborda un ortodox cu un astfel de prilej. Am simtit însa nevoia sa aduc, pentru o astfel de zi, nu atât cuvinte despre credinta ortodoxa, cât mai ales o marturie a unui om care a (re)descoperit Ortodoxia. Acum multi ani în urma, poetul Marius Iordachioaia publica pe internet un text cu titlul: „Si eu am fost în iadul dezintoxicarii... (scurt fragment autobiografic)”. Voi prezenta, mai jos, câteva fragmente. Pe unii poate îi va revolta modul direct, abrupt, de exprimare, al celui ce se întoarce la Viata. Altii se vor simti deranjati (cu musca pe caciula?) de aceasta deconspirare a fatarniciei si formalismului care ne ispiteste continuu, pe când altii se vor bucura ca cineva îndrazneste sa fie viu, cu toate consecintele care ar putea decurge de aici, inclusiv cele scandaloase (dar si Domnul a venit, dupa o spusa a lui Nicolae Steinhardt, „sa ne scandalizeze si sa ne mântuiasca”). *** „L-am cunoscut pe Iisus pe fundul gropii mele. Pe care o sapasem, involuntar; doar, pur si simplu, traind ca toti ceilalti. Cred ca deja cadeau primele lopeti de tarâna. Eram patruns deja de amorteala sfârsitului. Când cineva a aruncat un Nou Testament. Si-n timp ce cioclii lucrau, eu citeam. Când am sfârsit Evangheliile, nu mai eram în mormânt; umblam, teafar, prin lumea care ma bagase în el. «Rabi, Învatatorule, unde locuiesti?» – L-am întrebat pe Iisus ca ucenicul lui Ioan Botezatorul altadata. N-am înteles limpede raspunsul. Aveam înca tarâna în urechi si pe pleoape. Nu I-am descifrat nici macar miscarea buzelor. Asa ca am început sa umblu din casa în casa (de rugaciune). Am început cu cea ortodoxa, cea în care ma nascusem. Dar aici am nimerit în mecanismul unui orologiu maret. Figuri de lemn care îsi fac ritualul la ora exacta, apoi dispar. Am nimerit o banchiza din Antarctica formalismului. Iar Hristosul Evangheliilor era atât de cald si de viu! Am luat-o la fuga... Dar nu I-am gasit casa. Oriunde intram, si El era doar în trecere. Statea cu mine cât sa ma lamuresc ca trebuie sa merg mai departe... Dupa câtiva ani m-am reîntors la Ortodoxie. Am dat de un preot «în Viata». El mi-a deschis o usa în peretele de gheata al bisericii. M-a primit în Ortodoxie ca în propriul suflet; în Biserica, precum în familia lui. Dar asta dupa ce vreme îndelungata frecventasem Liturghia si atât. În timpul slujbei aveam dureri sufletesti si trupesti îngrozitoare; spaime atroce, simteam cum mi se rupe carnea si mi se crapa oasele. Ieseam afara si ma opream cu spatele lipit de zidul bisericii. Scoteam Evanghelia din buzunar si citeam. Îmi încalzeam credinta si intram din nou. Apoi durerea iarasi ma împingea afara; si Evanghelia iar ma aducea înauntru. Evanghelia ma scosese din mormânt; suferinta, groaza, ma trimeteau înapoi în el... Caci stiam ca lumea e doar un tobogan spre cimitir. (...) În clipele cele mai grele, când simteam ca mor, îmi spuneam ca prefer sa mor în Biserica, acum, decât în lume peste câtiva ani. Preferam sa mor în bratele lui Dumnezeu, chiar daca îmi parea ca ma zdrobeau, decât în linistea goala, abisala, de afara, liniste de sedativ, fericire de drogat în bratele moi, de curva batrâna, ale lumii... În Biserica era suferinta, dar era si nadejde; luminita de la capatul tunelului ei nu era umbrita nici de amenintarea mortii. Pe când lumina de afara era lipsita de orice caldura, lumina nimicul ca instalatia de efecte speciale ale unui spectacol, facându-l sa para ceva, desi nu e decât lumina rece a deznadejdii luminându-ne, halucinant, închipuirea. Cu vremea durerile au început sa scada. Desi nu aveam duhovnic, nu ma spovedeam, nu ma împartaseam... Mi-am trait dezintoxicarea fara aceste ajutoare vitale, doar citind Evanghelia si strigând la Maica Domnului si la Sfântul Gheorghe. Am fost operat pe viu, cum s-ar spune. Poate de aceea, nu ma mai satur acum sa scriu despre Sfintele Taine.(...) Abia dupa 20 de ani de la întoarcerea mea în Biserica am cunoscut un preot care m-a primit ca tatal fiului risipitor din Evanghelie. Am scris aceste rânduri pentru cei care se afla în tratamentul Bisericii si sufera mult si sunt ispititi sa renunte. Ispititi deopotriva de dureri, de împotrivirea rudelor si de raceala credinciosilor. Ispititi sa se spovedeasca si sa se împartaseasca mai rar. Ispititi sa se «smereasca»... Acestora le spun, din inima, ca vindecare fara Taine nu exista! Precum nu exista credinta vie, calda, fara Evanghelie! Precum nu exista credinta reala, ortodoxa, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu si în Jertfa Lui, fara a se naste din ea foamea de spovedanie si Împartasanie! Hristos ne striga: «în lume necazuri veti avea; dar îndrazniti, Eu am biruit lumea!», nu doar de la amvon, ci, mai ales, din Potir. Sa ne spovedim si sa ne împartasim tot mai des, cu îndârjire, înaintând, prin puterea Sfintelor Taine si dupa «harta» Evangheliei, tot mai în adâncul bratelor deschise ale Tatalui ceresc. Când ne vom întoarce cu totul în dragostea Lui, chinul se va sfârsi. Pentru totdeauna!”
