Ca orice lucru serios, declaratia sefului Statului Major al României, generalul Gheorghita Vlad – despre necesitatea pregatirii populatiei pentru un prezumtiv razboi – a fost aruncata în deriziune, scrie editorialistul Cristian Grosu pe cursdeguvernare. Generalul nostru nu e singurul care atrage atentia ca ”Rusia nu se va opri”: au facut-o, în ultimele saptamâni, comandantul militar al NATO, amiralul Rob Bauer (”Avem nevoie de o transformare pentru razboi în NATO”), a facut-o Grant Shapps – ministrul britanic al Apararii (”în urmatorii 5 ani vor ataca”), au facut-o generali în rezerva care au comandat trupe ale SUA sau NATO în Europa si aiurea. Acum, putem pune un filtru acestor declaratii: atunci când lucrurile tind (si tind) sa o ia razna politic – când extremele stânga si dreapta se îngrasa din partidele mainstream, o mica doza de frica sociala ”nu strica”: presiunea fricii în societate creaza mereu o nevoie de echilibru – popoarele tind sa aleaga partidele pe care le cunosc si sa nu se arunce într-un viitor imprevizibil cu partide imprevizibile. Dar acest filtru prin care suntem tentati sa citim declaratiile unor strategi de meserie e usor de strapuns – ba chiar a si fost strapuns – de luminile exploziilor rachetelor rusesti în Ucraina: Sub aspectul tensiunilor geopolitice – complicate în ultimele decenii de globalizarea economica – lumea tocmai s-a reîntors în anii 30 ai secolului trecut, chiar daca limbajul, testarile adversarului si ecuatiile diplomatice sunt azi mai sofisticate: Nu doar hegemonia SUA, ci însasi modelul de societate occidental sunt azi testate – iar acest lucru se va transa. Când? – abia aici începe discutia. Sa aruncam o privire în afara societatii occidentale si apoi una înauntrul acestor popoare pentru a evalua sansele ca un razboi sa poata fi, la un moment dat, evitat. În afara: În paralel cu societatea occidentala – cu puterea ei economica, militara si de libertate a cetatenilor sai – s-a creat triunghiul asiatic format din China, Rusia si Iran. Toate autocratii sângeroase, toate cu libertatile cetatenesti mimate, toate forte militare de temut. Si toate având pe agenda rescrierea zonelor de influenta; si toate cu iesire la lumea libera: Rusia spre Europa – China spre SUA, Japonia si Australia – Iran spre Mediterana si Israel. Daca Rusia s-a insinuat în ultimele decenii în economia energetica europeana, daca Iran s-a insinuat prin proxi în Orientul Mijlociu, China – cu alonja mai mare – s-a insinuat peste tot, din Africa în Estul Europei si din America de Sud pâna în Indo-Pacificul de sud. Niciuna nu sta cu mâinile în sân, lasând Occidentul cu ale sale: tensiunea creste de la un an la altul, maniera în care puterile citesc Carta ONU a Drepturilor Omului e diferita, incompatibilitatea sistemelor e deasupra oricarui dubiu: iar aceasta competitie, mai devreme sau mai târziu se va transa. Culegând toate beneficiile globalizarii de la finele secolului trecut, furând tehnologie si, mai ales know-how-ul economiei capitaliste liberale, China nu se va multumi sa fie vioara a doua, ci va forta primul loc începând de la tehnologie si pâna la capacitatile militare – iar anexarea Taiwanului e doar o amânare. Strategii occidentali se asteapta la acesta actiune în orizontul anilor 2027-2028 – când China va avea ”o oportunitate economica” (ar fi în vârful pantei economice ascendente) de a-si permite o confruntare – asa cum au avut Imperiul Austro-ungar si Germania în 1914. Rusia îsi joaca ultima carte de a ramâne o putere globala si a nu luneca în zona de putere regionala nu forte diferita de Turcia. Pentru Rusia, acest deceniu e ”acum ori niciodata”, iar esecul ei în a-si anexa Ucraina o va face imprevizibila. Iran – cu ambitii de-a purta flamura islamului în Orientul Mijlociu – sta cu arma la picior, si înca lucreaza prin militiile pe care le finanteaza în statele din regiune: atacul Hamas din 7 octombrie a avut loc cu numai câteva saptamâni înainte de programata semnare a acordurilor de normalizare a relatiilor dintre Arabia Saudita si Israel – nomalizare care ar fi redesenat hartile politice din zona – acum compromisa sau amânata pâna cine stie când. Ceea ce vedem în Gaza e doar o lupta dintr-un razboi mult mai mare, al Iranului, în genul conflictelor înghetate pe care le mai încalzeste din când în când Putin. Textul integral, pe cursdeguvernare
