Fiecare moment aniversar al unei personalitati de prim rang sau al unei institutii importante readuce în lumina etape istorice fundamentale si elemente care i-au marcat într-un fel sau altul prezentul apropiat. Astazi, când se împlinesc sase decenii si jumatate de la primul spectacol al Operei Nationale Române din Iasi (înfiintata la 1 ianuarie 1956), trebuie reamintite câteva etape definitorii ale istoriei teatrului liric de aici. O evolutie ce a privilegiat contextele istorice, plasând initiativele personale sau de grup în zona eforturilor având mult timp ca rezultat succese vremelnice. Iesenii din primele decenii ale secolului XIX au urmarit primele spectacole de opera datorita turneelor unor solisti, mici orchestre, recuziteri din Italia, Franta si Rusia. Stiute fiind conditiile dificile de transport ale epocii (drumurile erau proaste, caile ferate putine) reprezentatiile oferite de artistii ambulanti au stabilit contactul Estului îndepartat cu noile valori muzicale din Vest. Însa si mai de admirat este ca, spre exemplu, opera „Norma” de Vincezo Bellini a fost jucata la Iasi în 1838, dupa numai sapte ani de la premiera absoluta, gazduita de renumitul teatru Scala din Milano. Atunci performanta a fost dubla: spectacolul institutiei de profil a Iasului, Conservatorul filarmonic dramatic, s-a jucat în limba româna. Prima opereta româneasca, „Baba Hârca” de Matei Millo (1848, muzica Alexandru Flechtenmacher), înfiintarea Societatii muzicale dramatice prin care s-a dorit existenta unui teatru liric permanent la Iasi, premiera operei „Petru Rares” de Eduard Caudella (1880) s-au datorat contextului istoric propice afirmarii independentei de stat, împlinita în 1877, context ce a stimulat initiativele muzicienilor ieseni patrioti. Prolificul, neobositul dirijor Antonin Ciolan, care poate fi considerat educatorul publicului meloman din Iasi (dupa George Enescu), a introdus deseori în programe pagini din creatia simfonica si de opera, mai ales din creatia verista italiana, stârnind criticile muzicienilor conservatori. Alta actiune istorica a lui Antonin Ciolan, Opera din Iasi (1942) a durat mai putin de un an. Evident, aceste începuturi adamice (si altele, nementionate aici) au fost „opera” climatului politic-social local si mondial: dezinteresul autoritatilor iesene fata de viata muzicala profesionista sustinuta cu fonduri adecvate, nelinistea convertita în tragedia celui de al Doilea Razboi Mondial. Spre a respecta adevarul istoric, este necesara sublinierea schimbarii politicii autoritatilor românesti de dupa 1944. Strategia de culturalizare intens sustinuta s-a concretizat prin deschiderea multor institutii de spectacol. Ideea înfiintarii teatrului liric din Iasi a avut, în conceptia autoritatilor, multe sanse de reusita pentru ca aici exista Teatrul National, care trebuia doar adaptat necesitatilor montarii spectacolelor de opera si opereta. Cladirea este frumoasa, cum o stim, instalatiile necesare existau, se impunea marirea scenei, construirea fosei pentru orchestra. Aici au intervenit oameni de cultura din Iasi care s-au opus, prin audiente la forurile politic-administrative, prin campania de presa în ziarul local „Flacara Iasului”, în revista „Contemporanul”, care aparea la Bucuresti, oricaror modificari ale salii (necesitând si eliminarea câtorva rânduri de fotolii din fata scenei). Teama lor de a se opera schimbari în structura si ambientul de patrimoniu, de mare frumusete a Teatrului National poate fi înteleasa si azi, mai ales ca în cei 65 de ani trecuti de la acele evenimente nu s-au gasit solutii nici pentru construirea unui teatru de opera nou, nici pentru edificarea unei sali a Filarmonicii, adecvata cerintelor acustice moderne. Dar înfatisarea exterioara si interioara a Teatrului, cu foaierele somptuoase, cu mobilierul rafinat, cu sala magnifica pe care le admiram si noi - totul în rezonanta cu specificul spectacolelor de opera, opereta si balet clasic din deceniul 1951-’60, au multumit pe deplin toata lumea: public, artisti, conducerea locala. Teatrul National a intrat în constiinta iesenilor, dar nu numai a lor, ca un edificiu-emblema al celor doua tipuri de spectacole. O mare dificultate a fost evidenta de la aparitia ideii înfiintarii Operei: Conservatorul din Iasi, care ar fi trebuit sa asigure solistii si orchestra noii institutii, a fost desfiintat în mod abuziv în 1950. Se încearca si acum atenuarea impactului negativ al acelei actiuni prin expresia „încetare temporara a activitatii”, sau pastrându-se tacerea asupra momentului. Formula este nepotrivita, în disonanta cu realitatea de atunci: cine ar fi putut sti în acel timp cât va dura „încetarea temporara”? Iar consecintele închiderii Conservatorului din Iasi au fost plecarea definitiva a unor profesori în alte orase, inclusiv la Bucuresti, orientarea unor elevi foarte buni de la liceul de muzica spre Conservatoarele din capitala si din Cluj-Napoca, deci pierderea fortata a valorilor tinere. De aceea, primul director al Operei, Ioan Goia, împreuna cu colegii din conducere, a trebuit sa selecteze personalul muzical-artistic din alte centre muzicale: dirijorul Radu Botez de la Timisoara, soprana Florica Maries, tenorul Nicolae Prescornitoiu de la Cluj-Napoca, basul Gheorge Popa, soprana Gina Tripa, scenografa Hristofenia Cazacu, regizorul Dimitrie Tabacaru de la Bucuresti etc. Alcatuind un colectiv muzical-artistic de elita, conducându-l cu exigenta, autoritate si diplomatie, Ioan Goia a pus bazele Teatrului liric iesean, care a meritat înca de la primul spectacol, „Tosca”, 3 noiembrie 1956, laudele cronicarilor ce si-au exprimat opiniile în presa centrala. Transmisiunile radiofonice din spectacolele iesene, înregistrarile speciale realizate începând din 1958 de Radio România la Bucuresti cu solistii ieseni de atunci sunt dovada calitatilor vocal-interpretative pe care le-au avut si le-au cultivat. Ca întotdeauna la 3 noiembrie, mai ales astazi, când se împlinesc sase decenii si jumatate de la primul spectacol al Operei Nationale Române din Iasi, „Tosca” va reveni va reveni pe scena. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
