Sunt oare atacurile actuale asupra justitiei mai putin grave decât ordonanta 13 de la începutul anului 2017? Nu, sunt mai grave, fiindca acum au fost anihilate toate vocile independente din justitie. În urma cu cinci ani, în plina iarna, lumea a iesit pe strazi, în piete, au fost demonstratii impresionante, care au facut ca guvernarea PSD sa dea iluzia ca bate în retragere. Concesiile facute atunci sunt razbunate acum. De data aceasta, în indiferenta generala. Vestile curg una dupa alta, mai exact: una mai îngrozitoare decât alta, si reactiile sunt palide sau chiar inexistente. Justitia e cu mâinile legate, lupta împotriva coruptiei a devenit o amintire. Un impostor, Bogdan Licu, s-a cocotat la Curtea Constitutionala, cu binecuvântarea noului USL. Absolvent (mediocru) al unei universitati particulare neacreditate în acel moment, plagiator (în final a renuntat la titlul de doctor obtinut fraudulos), fara nici o realizare notabila în posturile - importante - pe care le-a ocupat, Licu e dovada vie a tratamentului preferential de care se bucura impostorii în regimul Iohannis. Nu numai Curtea Constitutionala ramâne un instrument politic, la Parchete, la CSM situatia e la fel de jalnica, mai toata lumea face sluj în fata politicienilor de la putere. Impostura a proliferat si la ICR, cu numiri aiuritoare, sfidând bunul simt. Vechi practici balcanice - adaptate la specificul românesc - sunt potentate la maximum, încât peste tot (ministere, servicii publice, inspectorate, consilii de administratie etc., etc.) sunt plasati prieteni, rude, fosti subalterni îndatoritori, cunostinte ale prietenilor si ale rudelor, persoane cu „merite de la patuzsopt” care erau pastrate la naftalina (vezi cazul Toni Grebla) formând o retea pentru a carei destructurare, într-un viitor ipotetic, va fi nevoie de un miracol. Toate acestea se petrec cu acordul - daca nu sub impulsul - Marelui Absent, presedintele ale carui rare aparitii sunt consacrate unor mesaje cu teme geopolitice, goale de continut din cauza limbii de lemn. Artizan al aliantei dintre PNL si PSD, impunându-si favoritii (Cîtu, apoi Ciuca) în fruntea guvernului si a partidului liberal, Iohannis nici nu mai poate fi socotit doar o deziluzie, ci pur si simplu un personaj toxic, ale carui optiuni au afectat grav viata politica româneasca. În fruntea guvernului avem un militar de cariera, vorbind poticnit, cu eforturi, si care s-a compromis iremediabil reactionând precum Ponta atunci când a fost dezvaluit plagiatul din teza de doctorat. Guvernul e pe masura - populat de semidocti, de indivizi straini de domeniul pe care îl gestioneaza (Dîncu la Aparare, de pilda), unii ministri intrând în memoria colectiva doar prin declaratiile lor de un comic irezistibil. Nu altfel e Parlamentul, cu putine exceptii, majoritatea constituindu-se într-o masinarie de vot ce actioneaza ca un tavalug, cum s-a întâmplat la validarea numitului Bogdan Licu. Dupa aceasta foarte sumara trecere în revista a mismasurilor si abuzurilor care se petrec zi de zi nu pot sa nu ma întreb: sunt oare atacurile actuale asupra justitiei mai putin grave decât ordonanta 13 de la începutul anului 2017? Nu, sunt mai grave, fiindca acum au fost anihilate toate vocile independente din justitie. În urma cu cinci ani, în plina iarna, lumea a iesit pe strazi, în piete, au fost demonstratii impresionante, care au facut ca guvernarea PSD sa dea iluzia ca bate în retragere. Concesiile facute atunci sunt razbunate acum. De data aceasta, în indiferenta generala. Ce s-a întâmplat între timp? A intervenit resemnarea? Dezgustul? Frica? Toate astea la un loc? Cum sa ne explicam scorurile la capitolul încredere pe care le obtin Ciuca si Ciolacu? Societatea civila, câta mai e, agonizeaza. Grupul pentru Dialog Social are ecou doar într-un cerc restrâns. Câteva ONG-uri sunt active, dar si impactul lor este limitat. Presa scrisa, cu câteva exceptii, nu conteaza. Televiziunile fac, mai toate, jocul puterii. Pentru România TV, de exemplu, Iohannis si Ciuca au devenit personaje de-a dreptul sacre, n-ai voie sa-i atingi nici cu un fir de par, de unde diabolizarea „neomarxistilor” care îndraznesc sa saboteze sfânta alianta. Ministrul Budai se plimba de la o televiziune de stiri la alta (e drept ca e si foarte fotogenic) ca sa aflam ca pensiile cresc continuu si vor creste atâta vreme cât PSD va fi la guvernare. Nivelul emisiunilor TV este lamentabil, pendulând între senzationalismul ieftin si „dezbaterile” plicticoase. Oamenii, cei nemultumiti de ce se întâmpla, se defuleaza pe retelele de socializare, numai ca acolo revolta e strict individuala, iar like-urile înseamna o solidarizare platonica. Populismul face ravagii, Sosoaca, Simion si ceilalti eiusdem farinae ne-o arata fara ca societatea civila sau, în unele situatii grave, justitia sa reactioneze în vreun fel. În aceasta balteala generalizata, vocile lucide - care exista, totusi - nu au sanse. Trâmbitatul proiect „România educata” e o farsa; la fel, speranta (alimentata tot de catre Iohannis) ca vom avea o „Românie normala”. România anului 2022, România lui Iohannis, Ciuca, Ciolacu etc., e o Românie a impostorilor, a coruptilor, a unei justitii neputincioase, a unui învatamânt pus pe butuci, si - din pacate - a unei societati amorfe. Cei care asigura dinamismul economic si, nu de putine ori, efervescenta culturala merita toata admiratia noastra. Ei ocupa însa o pozitie marginala, oligarhia îi tolereaza tocmai fiindca profita de competentele si de talentul lor, având însa grija sa nu-i aduca prea în fata pentru ca sa nu îi fie periclitate interesele. Fractura dintre România dinamica si România inertiala se adânceste, iar societatea civila ar trebui sa se dezmeticeasca si sa intervina pâna nu e prea târziu. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
