Sentimentul de înstrainare în propria tara nu e nou, mereu au fost concetateni de-ai nostri care, din tot felul de motive, nu s-au simtit de-ai locului, refuzati, marginalizati sau pur si simplu alungati, dar ideea ca tara e „ocupata” deja, fie de „smecheri si corupti”, fie de „straini”, la un nivel atât de ridicat, e destul de rara în istoria noastra. Iar când un asemenea sentiment a dominat spiritul public (s-a mai întâmplat în perioada interbelica), n-a iesit nimic bun. Majoritatea românilor (54-) nu ar vota pentru unirea cu Republica Moldova în cazul unui referendum si nu ar fi de acord cu ajutor militar pentru „fratii nostri”, daca ar fi invadati de Rusia (56-), conform unui sondaj publicat ieri de Avantgarde, realizat în perioada 26-29 aprilie. Într-un sondaj realizat la sfârsitul anului trecut, la întrebarea „Ce ati face daca tara noastra ar fi atacata?”, doar 36,3- au raspuns „as participa, cum pot, la apararea tarii”. Restul persoanelor intervievate au spus fie ca vor astepta sa vada cum decurg lucrurile (33,2-), fie ca vor pleca din tara sau s-ar ascunde într-un loc sigur (29,1-). Greu de înghitit asemenea cifre daca te consideri patriot de rit vechi, din ala care crede în români si în românism, dar realitatea e ca nu prea mai suntem o natie în adevaratul sens al cuvântului. E cam gata cu iubirea de neam si tara, avem treburi mai importante de care sa ne doara decât pamântul sfânt al patriei. Dar hai sa vedem mai întâi cum ne justificam, ca români, refuzul sau, dupa caz, distanta pe care o luam cei mai multi dintre noi fata de ideea de aparare a tarii în caz ca ne ataca vreun dusman. Iata raspunsurile din sondajul realizat de LARICS în octombrie, anul trecut: 32,3- spun ca „E normal sa mearga la razboi militarii, nu oamenii obisnuiti”, 23,6- bifeaza explicatia „Am obligatii în primul rând fata de familie, nu fata de tara”, 22,6- spun clar „Nu merg la razboi ca sa apar averile coruptilor si ale smecherilor care fug din tara” si cam în aceeasi idee, 18,1- spun ca „Nu avem ce apara, România este în mâinile strainilor oricum”. Pentru unii, asadar, familia e mai important decât tara, ceea ce pare de bun simt, dar pentru multi si mai multi români, tara nu mai merita aparata pentru ca n-o mai considera ca fiind a lor. Iar asta e deja o drama. Sentimentul de înstrainare în propria tara nu e nou, mereu au fost concetateni de-ai nostri care, din tot felul de motive, nu s-au simtit de-ai locului, refuzati, marginalizati sau pur si simplu alungati, dar ideea ca tara e „ocupata” deja, fie de „smecheri si corupti”, fie de „straini”, la un nivel atât de ridicat, e destul de rara în istoria noastra. Si vorbim de aproape jumatate dintre români, dupa cum ne zice sondajul cu pricina. Iar când un asemenea sentiment a dominat spiritul public (s-a mai întâmplat în perioada interbelica), n-a iesit nimic bun. Dar precedentul interbelic, cu ascensiunea si tragediile pe care le-a provocat extrema dreapta româneasca, mergând pâna la asasinat politic, pogromuri si chiar instaurarea unei dictaturi, are limite clare. Legionarii, pentru ca despre ei este vorba în interbelic, s-au ridicat pe o frustrare, sa-i zicem asa, mai degraba pozitiva. România abia se întregise, românii se simteau mândri de noua lor patrie, iar suferinta venea mai mult din nerabdare si dezamagire, ca cei care conduc tara nu se ridica la nivelul „iubirii” pe care tara o merita. Era o drama a „românismului” neîmplinit. Azi e despre dezabuzare, despre disparitia orizontului, despre fatalism, despre scepticism si despre cinism. Sentimentul general e ca nu prea mai e mare lucru de facut pe aici, ca viitorul e deja trasat de altii si ca tot ce ne-a mai ramas de facut e sa ne îngrijim cât si cum mai putem de mica noastra lume, familia si cei dragi, aici sau pe unde s-o putea prin lume. Nu ne mai vrem tara înapoi, n-o mai recunoastem, nu mai e a noastra. Sa si-o apere cei care-o detin.
