Pericolul mai mare devine atunci când aceasta dorinta, prin propagarea stereotipurilor dobândite cândva, se transfera si altor generatii, generatii care vor oscila între comunism si capitalism, într-un haos existential. Un haos pe care, din pacate, îl simtim din ce în ce mai acut, în general, în Europa de Est. Ca în orice haos, se cere, dupa cum vedem, instituirea unei noi societati si a altui om nou: micul proletar de altadata se transforma, pas cu pas, într-o identitate digitala deposedata de proprietati, cu portofel virtual într-o lume fara noxe, în care marsaluieste ultima generatie de roboti Artificial Intelligence. O noua societate care îsi cauta, dupa cum vedem, un nou stapân. Oameni din diferite locuri ale lumii, în diferite etape sociale, au experimentat diverse forme totalitare de expresie a puterii. Printre acestea, la o scara larga, neo-sclavia amestecata cu ideea de proprietate birocratica asupra mijloacelor de productie, avea si ea dreptul la o denumire si o identitate, astfel ca unii au numit-o, fara sa stea prea mult pe gânduri, „comunism”. Comunismul însa, din punct de vedere ideologic, nu a fost, în ciuda aparentelor, niciodata omogen, cunoscând mai multe metamorfoze istorice. De pilda, comunismul utopic al lui Campanella si cel al lui Thomas Morus, prin care se cerea desfiintarea proprietatii private în secolul al-XVI-lea a sfârsit în temnita Inchizitiei, comunismul lui Francois Babeuf, teoretician si el al comunismului utopic, fondatorul ziarului „Le Tribun du people” si conducatorul Conspiratiei egalilor, cel care dorea instalarea unei societati egalitare înca din anul 1790, s-a pierdut în negura acelor ani, sfârsind pe esafod. Doctrina lui Robert Owen, cel care a criticat proprietatea privata, relatiile burgheze de familie, precum si religia, preconizând crearea unei societati noi, compusa din colonii autonome, bazate pe proprietate comuna si egalitate sociala, experimentata la fabrica din New Lanark, prin anii 1800, poate fi considerat drept un pas important facut pentru realizarea unei viitoare societati egalitare. Potrivit lui Owen, noua societate ar fi trebuit sa dezvaluie oamenilor calitatile atractive cu care natura i-a înzestrat ca sa fie educati si instruiti sa-si înteleaga propria natura. Dar, conform teroriile sale, înainte ca oamenii sa poata fi pusi în situatia de a se bucura de o societate buna, în primul rând, acea societate trebuie creata. Iar o societate buna poate fi creata doar de oameni antrenati sa devina rationali, sa respecte adevarul, având ca diziderat evitarea infractiunilor si crimei. O astfel de societate trebuia sa fie construita pe principiile egalitatii si justitiei. În noua societate nu trebuia sa existe diferente mari între saraci si bogati, toata lumea urmând sa aiba aceleasi drepturi la educatie, îngrijire medicala, acelasi drept la munca si o viata decenta. Un punct important era cel legat de casatorie: casatoriile bazate pe comoditate si interes financiar urmau sa dispara, în noua societate, pentru totdeauna. Owen percepea capitalismul ca un sistem haotic, contradictoriu, ce da nastere saraciei, ignorantei, luptelor de clasa si razboiului. Dupa opinia sa, dobândirea bogatiei si dorinta naturala de a creste aceasta bogatie au avut ca efect crearea pasiunii pentru luxul exuberat al claselor dominante, prin exacerbarea acumularii capitalului, în detrimentul afectivitatii naturale. Dupa acest scurt preambul istoric, ajungând în acest punct, în care beneficiem deplin de progres informational si tehnologic fara precedent, precum si de diverse cunostinte de istorie, filosofie, sociologie si psihologie, se ridica întrebarea: comunismul a fost sau nu a fost util – atât pentru umanitate, cât si pentru fiecare dintre noi? Legat de aceasta, în 2020, filosoful si psihologul sloven Slavoj Zizek, fondator al Scolii de psihanaliza din Ljubljana afirma, într-un interviu pentru revista Huxley, ca este imposibil sa faci fata unei lumi în schimbare rapida, într-o stare de paralizie intelectuala si politica. Si Europa, declara el, a devenit lipsita de initiativa la toate nivelurile sale. Si aceasta fiindca, Europa în prezent nu este, de fapt, o societate interactiva, ci una interpasiva, dominata de inertie. „Traim la sfârsitul liberalismului si ne îndreptam spre ceva asemanator comunismului. Dar comunismul nu este vechiul model, pe care îl cunoastem, ci un sistem unificat, global de coordonare. Noul comunism nu este deloc ceea ce spunea marxismul. Vad o societate a haosului. Ce înseamna asta? O stare speciala de constiinta a fiecarei persoane atunci când este lipsita de o identitate de control. Adica eu, de exemplu, sunt filosof, tu esti jurnalist si suntem sortiti sa ramânem asa – altfel vom pierde capitalul si statutul în societate. Si în noua situatie, va trebui sa ne schimbam identitatea, în functie de împrejurari – acum sunt filosof, iar apoi trebuie sa ma transform în voluntar sau paramedic. Ideea este ca va trebui sa dobândim în mod constant noi cunostinte si abilitati. Nu neaparat singuri, ci în coordonare cu alte persoane. Haosul va aparea din aceste transformari.” Ca psihanalist, Zizek explica faptul ca sistemul comunist asa cum l-au gândit marxistii si înaintasii lor este imposibil de atins pentru ca dorinta de proprietate este impregnata adânc în ADN-ul umanitatii. Pentru ca sa triumfe comunismul, este necesar sa se schimbe însasi natura umana, iar acest lucru este imposibil. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, exista voci care afirma ca în nucleul psihic al fiecarui om se afla dorinta de apartenenta la comunitate, nu cea de competitie. O paralela se poate face aici cu psihoterapia de grup, unde coeziunea comunitara este unul dintre factorii terapeutici – cheie. Pe baza acestui fapt, se presupune ca ideile comuniste, cel putin din punct de vedere teoretic, sunt mai apropiate de natura umana decât cele capitaliste. Se stie însa ca practica da de cele mai multe ori toate teoriile prefigurate peste cap. În ceea ce priveste eforturile pentru crearea unei societati ideale, juste, oricât de „mature” ar parea aceste aspiratii pentru unii, ele întâmpina o mare problema – transferul experientei individuale la nivelul social. În urma constatarilor, s-a stabilit ca indiferent cât de interesanta sau de atractiva ar fi o idee apartinând unei singure persoane, atunci însa când se încearca implementarea ei într-o comunitate ceva mai mare, se ajunge la esec. Cu exceptia cazului în care, desigur, recurgi la o anumita forma de dictatura, si pentru acceptarea ei de catre ceilalti apelezi la manipulare si, de ce nu, santaj. În opinia noastra, natura umana contine anumite caracteristici mai mult sau mai putin aleatorii, ce vor da nastere constant la tendinta de apropiere fata de comunism, chiar si în societatile prospere, pentru ca vor exista mereu oameni tentati sa dea raspunsuri simple la întrebari complexe. Puterea comunismului ca ideologie rezida în radacinile sale extrem de adânci în istorie, ajungând, daca nu exageram, chiar si în epoca formarii societatii umane. Societatea umana din acea vreme avea, de fapt, o singura constiinta colectiva si un subconstient, nediferentiat în psihicuri individuale separate. Un fel de Turnul Babel. Fenomenele de sugestie, inducerea colectiva a proceselor mentale, manipularea, subordonarea aproape hipnotica a colectivului fata de vointa si cerintele liderului – toate aceste ramasite ale „copilariei” umanitatii au devenit componente integrante ale comunismului ca fenomen psihologic. Prin urmare, comunismul are nu numai motive socio-economice, ci, dupa cum vedem, si socio-psihologice. Deci, comunismul, am putea trage concluzia, nu exista acolo unde nu exista o multime amorfa. Prin urmare, comunismul a existat pe tot parcursul erei primitive, dar în societatile sclavagiste si feudale aceasta metoda de organizare politica a fost minimizata, redusa la comunitati mici, poate la nivelul unor temple si manastiri. Însa odata cu aparitia industriei, care a presupus echipe de lucru, mase mari de oameni, comunismul îsi regaseste din nou mediul sau natural de existenta. Comunistii, dupa cum sustinea si Owen, obtin rezultate mult mai semnificative atunci când lucreaza cu mase mari, si nu atunci când desfasoara munca individuala. În frica aceasta de individualitate, în aceasta orientare catre mase putem descoperi atât puterea, cât si slabiciunea comunismului. Comunismul nu poate fi imaginat fara anumite atribute care implica multimea, precum cozi la carne sau ulei, demonstratii pompoase, institutii care nu fac nimic, tabere de pionieri unde micii proletari elogiaza liderii. Cu cât masa este mai mare, cu atât este mai usor de gestionat, manipularea devenind operativa. Totul este netezit, primitivizat. În multime, tot ceea ce s-ar opune vointei impuse din exterior este înabusit. Prin urmare, acesta a fost si motivul pentru care demonstratiile împotriva comunismului, cel putin în România anilor dinaintea revolutiei, nu au avut succes, comunismul a functionat doar într-o societate a umilitilor si a proscrisilor, dar nu într-o societate a oamenilor liberi, tributari doar valorilor lor individuale. De aici, posibil si respingerea de catre comunisti a inteligentei masei. Inteligenta presupune individualitate, iar comunistii nu aveau nevoie nici de una, nici de cealalta. Cartea psihologului si fostului ministru al culturii ceh Jindrich Kabat „Psihologia comunismului”, publicata în Praga, în 2011, analizeaza influenta ideologiei comuniste asupra societatii. În ea, cel putin asa cum ne lasa sa întelegem cele câteva fragmente gasite pe internet întrucât cartea nu a fost tradusa, si, totodata, interviurile sale, putem gasi raspunsuri la întrebari despre modul în care dictatura a schimbat perceptiile oamenilor, relatiile între ei si relatiile lor cu puterea si, de asemenea, ne ofera un raspuns la întrebarea de ce societatea tarilor post-comuniste este înca influentata de trecut. Kabat scrie despre viata de familie si perceptia sexualitatii, despre miscarea disidenta si aparitia cultului personalitatii, despre adevar si minciuna într-o societate totalitara. Cartea sa este despre psihicul unei persoane care traieste sub totalitarism si despre imposibilitatea de a scapa de viata lui obisnuita dupa caderea regimului. Potrivit autorului, acesta este unul dintre motivele pentru care trecutul este înca prezent în viata de zi cu zi a multor locuitori ai tarilor din Europa Centrala si de Est. „Este în natura umana sa traiesti prin inertie si prin urmare, ceea ce a facut cineva în urma cu 30 de ani, nu dispare de-a lungul anilor. Nu uitati ca în comunism oamenii au trait sub presiune. Acest lucru i-a obligat sa gaseasca un anumit model de comportament în anumite situatii, la medic, în tramvai, într-un mediu neobisnuit, chiar si în momentul în care s-a oferit mita. Stereotipurile de comportament, pe de o parte, au ajutat o persoana sa supravietuiasca si, prin urmare, nu este surprinzator ca au devenit parte a personajului. Pe de alta parte, stereotipurile fac viata mai usoara, asa ca cu cât o persoana îmbatrâneste, cu atât recurge mai des la ele.” Egalitatea între semeni a fost întotdeauna visul comunistilor. Dar, oamenii sunt toti diferiti de la nastere si au scopuri diferite în viata. Unii sunt de acord sa munceasca mult si din greu pentru a consuma mult, pentru a strânge bani, pentru lux, pentru vacante exotice sau bunastarea copiilor, în timp ce altii, dimpotriva, prefera saracia si lenevia. Ce au oferit comunistii? Ideea ca, prin comunism, toti vor fi egali. Practic, fiind egali, nu va exista nici o exploatare a omului de catre om, spuneau ei. Fiecare dupa abilitatile sale si fiecaruia dupa nevoile lui, totul în mod egal. Ce se întâmpla daca o persoana nu avea abilitati? Nimic. Celalalt de lânga el avea mai multe, asadar, comunistii au gasit solutia, în colectiv cel capabil poate lucra si pentru cel incapabil. Ideea e sa munceasca, sa aiba o preocupare, nu sa bântuie pe strazi. Dar oare nu aceasta e exploatarea? Care este diferenta? Daca nu este un tip incapabil, omul se va preface a fi: la urma urmei, munca o poate face si altul. Prin urmare, daca functioneaza, toata lumea se preface a fi lipsita de abilitati. Ce vor face comunistii cu cineva care s-a nascut viclean, dar plin de resurse? Nimic. Fiindca el nu are individualitate într-o masa amorfa. El va coexista inert într-un sistem. Era atunci, înainte de 89, o contradictie interesanta: pentru a obtine ceva, trebuia sa fii necinstit. Statul si-a stabilit ca scop educatia omului nou. Si aceasta persoana noua, în primul rând, trebuia sa fie foarte constienta si sincera. Dar în viata reala, pentru a trai cumva normal, nu trebuie sa fii nici foarte constiincios, nici prea sincer. Daca esti cinstit si constiincios, pur si simplu, vei trai într-o saracie deplina. Exact asta s-a întâmplat în comunism. Mai multi au declarat ca au muncit din greu în fabrici si nu au nimic si sunt mândri de asta: Eram sarac, dar cinstit. Aceasta înseamna ca totalitarismul comunist a inoculat în mase ideea ca saracia este o virtute. Iar aceasta virtute s-a propagat, din nefericire, si la noile generatii. Din punctul nostru de vedere, aceasta influenta asupra noilor generatii este evidenta. Din pacate, parintii nu le dau copiilor un raspuns complet la întrebarea ce a fost comunismul. Generatia mai în vârsta, cel mai adesea, pur si simplu nu are un raspuns la aceasta întrebare. Sau, oricum, raspunsul nu e unul unitar. Pentru cineva comunismul a însemnat teroarea, umilinta, degradarea, pentru altcineva, bunastarea, echilibrul social. Comunistii ne dadeau case, aveam loc de munca, auzim, adeseori, nostalgicii. Poate ca, înca, unii, nici dupa 30 de ani, nu se pot împaca cu faptul ca a fost necesar sa se adapteze noilor conditii sociale, unele care nu s-au dovedit a fi prietenoase pentru ei. Cei lipsiti de abilitati nu s-au mai putut ascunde dupa fusta celor care le aveau, treaba nu se mai facea la gramada, iar noii directori si patroni au angajat personal tinând cont de abilitati si competente. Institutiile care taiau frunza la câini au disparut. Inginerul de la Tesatura a fost nevoit sa se reprofileze, a devenit tâmplar sau zugrav si a plecat în Occident. Cei care nu au putut sa se reprofileze au ajuns someri si ulterior asistati social. Pe de alta parte, generatia mai în vârsta se apara: da, am cântat partidul, toata lumea a facut-o, trebuia sa supravietuim. Cine nu o facea era întemnitat, torturat si ucis de securitate. În anii 90, oamenii au fost, desigur, entuziasti la început, dar mai târziu – asa cum se întâmpla dupa fiecare eliberare de energie, a început o perioada de depresie. În acest moment, multi simt un sentiment de dezamagire – nu toate visele si fanteziile care au aparut dupa caderea comunismului pot deveni realitate. Pe de alta parte, în situatiile în care apare o criza, când o persoana se simte amenintata, ea cauta subconstient pe cineva care sa o ajute. Si mai ales cei care au o anumita vârsta acum au sentimentul ca astazi o persoana este lasata de societate la mila vietii si nimanui nu-i pasa de ea. Aceasta înseamna ca atunci când o persoana este lasata sa faca fata situatiilor de criza si nu reuseste sa iasa la liman, ea capata instinctiv dorinta de a cauta sau elogia cu nostalgie dictatura. Toti eram egali, spun acestia, uitând de ororile sistemului. Pericolul mai mare devine atunci când aceasta dorinta, prin propagarea stereotipurilor dobândite cândva, se transfera si altor generatii, generatii care vor oscila între comunism si capitalism, într-un haos existential. Un haos pe care, din pacate, îl simtim din ce în ce mai acut, în general, în Europa de Est. Ca în orice haos, se cere, dupa cum vedem, instituirea unei noi societati si a altui om nou: micul proletar de altadata se transforma, pas cu pas, într-o identitate digitala deposedata de proprietati, cu portofel virtual într-o lume fara noxe, în care marsaluieste ultima generatie de roboti Artificial Intelligence. O noua societate care îsi cauta, dupa cum vedem, un nou stapân. Cristina Danilov este psiholog
