La acest sfârsit de toamna poetul, mesterul faur al „Cuvintelor potrivite”, Nicolae Turtureanu, a intrat în anotimpul Patriarhilor, în rândul octogenarilor. Asadar, a venit pe lume, în Iacobenii Botosanilor, la capat de Noiembrie, când se destrama hlamida fabuloasa de colori autumnale, cu dominanta de ocruri, rosuri arzânde, cafeniuri, ce si-au pus pecetea asupra fapturii pruncului, aramindu-i trupul, daruindu-i glas cu sonoritati de bronz si argint sa bata cadenta viersului maiestrit într-o înscânteiere a imaginatiei parca necuprinse. Am fost coleg de facultate cu Nicolae Turtureanu, Nicolae Turta, cel din actele de stare civila. Am facut parte din aceeasi promotie (1961-1966) a Facultatii de Filologie, Sectia limba si literatura româna de la Universitatea „Al.I. Cuza” Iasi. Ne gaseam în grupe diferite. Nicu în cea a „batrânilor”, putin mai în vârsta decât absolventii de liceu din 1961, ce constituiau majoritatea covârsitoare. Tomnateci, nu studiasera limba latina în ciclul secundar, si din acest motiv formasera o grupa speciala, cea a începatorilor la aceasta disciplina. Prietenia cu Nicolae Turtureanu s-a legat în facultate. Dar nu din primul an, când ne salutam afabil si mai schimbam în pauza unui curs, ori la camin, câteva vorbe. Apropierea s-a produs în vacanta de vara a anului 1962 în redactia ziarului „Zori Noi” de la Suceava. Fratele lui Nicolae, Dumitru (Mitica), facea parte din redactia oficiosului sucevean. Absolvise Facultatea de Ziaristica de la Universitatea din Bucuresti. Nicolae se manifestase ca poet din primul an de studentie si fratele lui s-a gândit sa-i ofere posibilitatea de a-si exersa condeiul si în jurnalism pe timpul vacantei si pe deasupra ca sa câstige un banut, ca nu-l dadeau gologanii afara din casa. Eu ajunsesem sa fiu poftit sa lucrez vara la „Zori Noi”, unde vara rândurile se rareau ca urmare a concediilor, pentru ca începusem o colaborare cu gazeta înca din anii liceului de la Falticeni. Am fost pusi repede amândoi în pâine. Câstigam experienta, dar si ceva parale. Eram platiti în acord. A fost benefica acea luna si jumatate de gazetarie frenetica si în prima linie. În vara cu pricina, una de poveste, când scrisul nostru s-a confruntat pentru prima oara cu publicul, cu rezultate notabile, a început a se tese prietenia noastra. Pânza iesita din stativele acelui timp varatec s-a dovedit a fi trainica, de vreme ce nu s-a destramat nici pâna azi. Ne uneau crezuri comune, ne înaripau visuri ce prindeau contur în fapturile noastre si ne înfratea aceasta dulce povara a cuvântului ce ni se sortise amândurora. Nicolae venea din lumea satului, lume ce-si avea cuibul ei si în sufletul meu. Parea a nu se fi nascut într-o zodie buna, dar el o înfrunta si îmblânzea cu o dârzenie ce n-ai fi banuit-o la un tânar firav, batut parca de vânturile sortii mastere. Parintii, tarani din Iacobeni, sat al comunei Dângeni, în partile de nord ale Botosanilor, erau oameni gospodari cu ceva pamânt, dar care munceau din rasputeri sa o scoata la capat si sa-si poata tine copiii la scoli, ca sa iasa din saracie. Nicolae ramasese, ca si alti frati si surori, orfan de mama. Îl marcase acea dureroasa absenta. Tatal se recasatorise tocmai ca sa aiba cine-i îngriji pe cei cinci copii fara de maica. Si, ca si cum aceasta drama n-ar fi fost destula, peste copilul cel lovit de destin, peste Nicolae, s-a napustit molima, epidemia de poliomielita. L-a marcat cu fierul rosu pentru toata viata, dar a scapat cu zile. Plapândul Nicolae, cum zice el într-o poezie, chintesenta a unui traiect uman, „Punctul de sprijin”, ce a dat titlul volumului sau de debut, s-a dovedit a avea o mie de vieti. Zicerea poetica se adevereste prin existenta de zi cu zi a lui Nicolae si prin darurile pe care Dumnezeu i le-a dat, parca mângâindu-l pentru împovararea din copilarie. Minte agera, sete de cunoastere, har poetic. Cu acestea a pornit la drum. S-a adaugat lumina din suflet, împrastiind tristeti si adunând sobor de prieteni si admiratori în juru-i, cei cuminecatori ai faptelor sale creatoare. Nicolae fusese, de buna seama, harazit cu vocatia prieteniei si spiritul cel bun al colegialitatii. Purtarea sa contrazicea credintele, cel mai adesea prejudecati, despre cei cu parul rosu. Acest însemn capilar, dimpotriva, a fost împodobitor si a conturat o efigie de mare si rara expresivitate. S-a întâmplat fericit ca si doamnele noastre, Rodica, Rodi, si Ecaterina, Tinel, amândoua profesoare de franceza, înrudite prin felul de a fi elegant, discret, generos, sa se simta ca doua surori si sa reprezinte, prin afinitatile lor, un liant adaugitor al prieteniei noastre, ce îmbracase repede caracteristicile unei calde legaturi familiale. Multe dintre momentele importante ale vietii cuplurilor noastre au fost traite împreuna, când într-un camin, când în altul. La fel si vacantele petrecute la mare, la Casa Scriitorilor, ori în popasurile la manastiri, mai ales la Varatec, gazduiti cu desavârsita ospitalitate de admirabilul nostru amfitrion, maica Aglaida Poinaru. Ecaterina cu mine l-am botezat pe Dragos, unicul fiu al Turturenilor, purtator al celui de al doilea prenume al meu. L-am si cununat în septembrie 2005 pe Dragos cu Irina. Întâmplarea a facut sa se petreaca aceasta nunta la putin timp dupa ce baiatul nostru, Dragos Ion, a întemeiat familia alaturi de Cristina. Am fost unii lânga altii, sprijinindu-ne ca fratii si la cumpene, încercari, inerente în viata. Astfel am iesit cel mai adesea umar la umar la liman. Din pacate, am ramas la un moment dat singuri. Rodica a trecut la cele vesnice în 2003, Ecaterina mea în 20 septembrie 2020. Am suferit si unul si altul pierderea dureroasa si ireparabila a exemplarelor noastre sotii. Cuvântul pe care îl slujim a dat trainicie zidirii prieteniei noastre. Nicolae a început sa publice poezie înca din facultate în paginile „Vietii studentesti”. Versurile lui au atras atentia lui Stefan Augustin Doinas cu remarci magulitoare, cele ce dau aripi când vrei sa zbori. Îi prevedea un viitor plin de fagaduinte, unul rostuit. Traseele nostru profesionale a avut puncte de contact, dar si de fuga. Ne-am angajat amândoi în toamna anului 1966 ca redactori la Radio Iasi. Nicolae realiza emisiuni de cultura de substanta, pline de acuratete, atragatoare si fara coloratura ideologica. Talentul literar al lui Nicolae Turtureanu a înflorit la revista „Cronica”, unde s-a transferat la invitatia profesorului Liviu Leonte, redactorul sef al revistei din 1971. La „Cronica” Nicolae Turtureanu s-a afirmat si ca un redutabil publicist, incisiv, polemist când era nevoie. Articlierul, semnatarul de tablete, eseuri, cronichete, s-a manifestat si mai în largul sau, cu o paleta de expresie si mai bogata, dupa 1989 în paginile cotidienelor „Monitorul” si „Ziarul de Iasi”. A reînviat cu unii dintre colegii sai de redactie de la saptamânalul „Cronica” revista aflata în moarte clinica. Sub directia sa a aparut cu indiscutabila reusita publicistica „Cronica veche”. N-a fost doar o reînnodare a firului rupt, ci un exercitiu de jurnalism cultural de înalta tinuta, în care directorul Nicolae Turtureanu a probat nu numai calitati de constructor revuistic, ci si de edecar al echipei, facând cu o tenacitate de nebanuit munca grea presupusa de bucataria unei publicatii. Daca în ceea ce priveste jurnalismul drumurile noastre s-au despartit, în cele ale literaturii au mers împreuna, cu confruntari de idei, sfaturi, lecturi reciproce, cu binevenite observatii ante si post publicare, într-un deplin respect al onestitati si spiritului critic, ce trebuie sa guverneze raporturile dintre creatori. Nicolae Turtureanu si-a croit drumul sau sub semnul acelei rostiri ce ar fi trebuit sa fie titlul cartii sale de debut din 1971, „ Îngaduiti-mi sa respir”, care n-a trecut de furcile caudine ale cenzurii, fiind înlocuit cu altul mai putin „primejdios”, „Punctul de sprijin”. Înca de la acea placheta de debut, încununata cu Premiul de poezie al Festivalului „George Bacovia” de la Bacau, luptând sa respire, poetul ne-a demonstrat în chipul cel mai firesc, de fel ostentativ, ca exista doar pentru poezie si ca întelege sa o slujeasca sacerdotal, cu psalmii sai inconfundabili, pigmentati însa cu mirodenia rara si plina de rafinat gust a umorului si ludicului. Si-a facut datoria, înmultind talantul primit, într-o lucrare în care poezia îl scrie pe poet, cum îmi marturisea într-un interviu pe care i l-am luat pentru emisiunea mea de la TVR Iasi, „Divanuri duminicale”, din 10, 26 octombrie 2002. Îi doresc celui scris pentru poezie sa poarte pe mai departe povara cea dulce întru Multi si Rodnici Ani! Grigore Ilisei este scriitor, critic de arta si publicist
