„Ding-dang, numai inima, ding-dang, numai ea/ bate la mesele voastre,/ în noaptea aceasta e-o singura stea/ si-o nenumarare de ceruri albastre.” (N. Stanescu) La început a fost nimicul. Doar el fiinta. Atât. Nu exista nici cuvânt si nici necuvânt, nici soare si nici luna, nici lumina si nici întuneric, nici ape si nici nisipuri, nici iubire si nici indiferenta. Nici timpul nu se sinchisise sa apara, încât spatiul era de prisos. Lipsind toate acestea si având în vedere ca nimicul si lucrurile se afla într-o relatie de inversa proportionalitate, nimicul era absolut, atotcuprinzator, infinit. Exista doar un Dumnezeu, un singur Dumnezeu, care, în lipsa fortei gravitationale si a poverii trupului, plutea de-o vesnicie, ca un duh, peste nemarginirea neantului. Putin încaruntit din cauza încremenirii în eternitate, prins într-o tacere atemporala, usor atins de melancolia singuratatii si meditând cu ochii deschisi, pentru ca noaptea nu se ivise înca, El a decis sa dea nimicului un rost, exasperat de lipsa lui de utilitate. Dumnezeu a visat Creatia. Si astfel, Atotstiutorul, Atotputernicul a faurit, din nimic, totul. Asa au aparut, pe rând, cuvântul si lumina, umbra cuvântului si bezna, cerul si stelele, apele si pietrele, apoi, unul dupa altul, toate celelalte lucruri. Ulterior, din pulberea ravasita de vânt a tarânei si din propria-i saliva, a dat contur trupului fragil si perisabil al omului. Pentru a-si desavârsi creatia, a însufletit acest bot de huma, adaugându-i putin din sudoarea propriilor gânduri. În cele din urma, a înzestrat partea însufletita a creatiei sale cu mestesugul mânuirii cuvintelor, astfel încât zamislitul sa-si poata ascunde cât mai bine gândurile si, mai ales, sentimentele. Pe scurt, lantul evolutiv al fiintei arata cam asa: Dumnezeu a creat din nimic, mai întâi, cuvântul, apoi, din cuvânt, lumina; din lumina, lutul primordial; din lut, fiinta umana. Omul s-a nascut din reverie divina, din cuvânt si din lumina. Însa, din considerente tehnice, creatul nu putea si nu poate pretinde sa fie o copie fidela a Creatorului sau, deoarece Dumnezeu înseamna absolutul, perfectiunea, infinitul. El reprezinta limita de neatins si de nedepasit; de aceea, creatia îi este inferioara. Dumnezeu nu poate crea ceva similar lui pentru simplul motiv ca absolutul, perfectiunea, infinitul au fost atinse deja prin însasi existenta lui. Daca acest lucru s-ar putea întâmpla, El ar putea crea un alt dumnezeu si multi alti Dumnezei, ceea ce contravine ipotezei fundamentale a crestinismului, o religie monoteista. În plus, ar mai însemna ca Dumnezeu creeaza Dumnezeu, adica se creeaza pe sine însusi. Asa ceva ne conduce la ideea ca Dumnezeu s-a autocreat, un lucru, de altfel, absurd, deoarece El este etern. Fiind etern, El nu are nici început, nici sfârsit. Neavând început, nu a fost creat. Este necreat. Pur si simplu, exista de-o vesnicie. Faptul ca Dumnezeu nu poate crea absolutul, adica un alt Dumnezeu, adica pe sine însusi, nu infirma atotputernicia lui, asa cum sustine Epicur. Faptul ca Dumnezeu nu a facut creatia perfecta, desi a modelat omul dupa „chipul si asemanarea Sa”, nu înseamna ca El nu este atotputernic; acest lucru s-a vazut atunci când a creat totul din nimic, doar cu ajutorul cuvântului, asa cum sustine Evanghelia dupa Ioan. În mod necesar, creatia lui îi este inferioara, deoarece aceasta nu are si nu poate sa aiba atribute pur dumnezeiesti. La drept vorbind, niciunul dintre atributele lui nu se regasesc în propria creatie. Dumnezeu este Duh Sfânt, spirit pur, este necreat, etern, atotputernic, atotstiutor, de nepatruns. Este duh, nu are trup, de aceea, nu poate fi vazut. Nici macar Moise nu l-a putut observa. Doar despre Iacob, fiul lui Isaac, se spune ca l-ar fi vazut la capatul scarii pe care urcau si coborau îngerii; în realitate, nu s-a întâmplat asa ceva, scara aparând doar în visul lui Iacob. Fiind duh, nimeni nu-l poate observa pe Dumnezeu. În traditia crestina, sursa primara a pacatului este trupul; or, Dumnezeu, fiind absolutul, este singurul fara de pacate, fapt posibil prin aceea ca El nu se vede nevoit sa locuiasca în ceva fizic. Orice lucru fizic este creat de El însusi, deci, apare la un moment dat, nefiind etern. În plus, daca ar locui într-un trup, Dumnezeu ar fi limitat de formele acestuia. Or, ceva infinit nu poate locui în ceva finit, în „vremelnica strânsoare”, asa cum denumeste Hamlet trupul uman. Corpul are parti, membre; or, Dumnezeu este „cel fara de parti” (N. Stanescu), un duh sfânt nemarginit în timp si spatiu. Atunci când a decis sa creeze, din motive care, în cele din urma, ne vor scapa pentru totdeauna, ceea ce face ca El sa fie „nepatruns” (Arghezi) sau „patruns [doar] de sine însusi” (Eminescu, Scrisoarea I), Dumnezeu stia ca propria creatie are un început si un sfârsit. Timpul, spatiul, cerul si pamântul sunt limitate, fiind create, nascându-se si, inevitabil, sfârsindu-se. Eternitatea este un atribut dumnezeiesc. Consecinta cea mai dramatica a creatiei este aceea ca, atunci când a facut viata, Dumnezeu a creat, simultan, moartea. Dumnezeu este etern, creatia lui este muritoare; el a creat viata, cu pretul mortii. Spre deosebire de Creatorul sau, omul este muritor; viata sa nu poate fi altfel decât limitata în timp, deoarece timpul însusi, fiind un rod al creatiei, se dovedeste a fi ceva finit. Odata înfruptat din dulceata vietii, omul traieste cu sentimentul perisabilitatii, al vremelniciei, cu drama sfârsitului implacabil. Însa Dumnezeu a sesizat ca fiintele imperfecte sufera din cauza mortii inevitabile. Astfel, din solidaritate cu propria creatie, din prea multa iubire pentru oameni, a decis, la un moment dat al Creatiei sale, El însusi ramânând, totusi, atemporal, sa faca un lucru cu totul exceptional: a rupt o bucata din propria infinitate, din propria imortalitate si, dintr-o dragoste infinita pentru propria Creatie, a devenit om. Astfel, El se întrupeaza; acest lucru devine evident prin nasterea lui Iisus, la Betleem, acum doua milenii, „cum au spus proorocii”. Întrupându-se, Dumnezeu a vrut sa simta durerea mortii si sa empatizeze cu propria Creatie, care, fatalmente, nu putea fi imortala, eterna. La un moment dat, „cerurile se apleaca” si Dumnezeu, îndurându-se, „se pogoara” (Psalm 144:5). Asadar, El coboara pentru prima si ultima oara, adica, în mod exceptional, în propria creatie, luând chip uman, prin nasterea lui Iisus din Nazaret, omul-Dumnezeu. Coboara, pentru ca El se afla „sus”, în planul perfectiunii, absolutului, infinitului, eternitatii, în timp ce Creatia sa se afla „jos”, în planul imperfectiunii, al relativului, finitului, al perisabilitatii prin schimbare. De ce anume a facut El acest lucru? Nu vom sti niciodata cu exactitate, Dumnezeu fiind, pentru creatura imperfecta numita om, drept incomprehensibilis. Însa putem presupune ca a venit ca, prin unicul sau fiu, sa ne aduca nu atât speranta vietii vesnice, cât „bucuria sperantei” (Sfântul Augustin). Pentru ca asa ceva sa fie posibil, un alt fapt extraordinar trebuia sa se întâmple: învierea. De fapt, elementul critic al crestinismului este învierea lui Iisus. La drept vorbind, crestinismul n-ar exista daca noi nu am crede în spusele Mariei Magdalena, asa cum sustine Evanghelia dupa Ioan, sau în ale Sfântului Petru, asa cum spune Evanghelia dupa Luca. Sfântul Apostol Pavel întelege foarte bine acest lucru când afirma, în prima Scrisoarea catre corinteni (15:14-22): „Si daca n-a înviat Hristos, atunci propovaduirea noastra este zadarnica si zadarnica este si credinta voastra. Ba înca noi suntem descoperiti si ca martori mincinosi ai lui Dumnezeu, fiindca am marturisit despre Dumnezeu ca El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, daca este adevarat ca mortii nu înviaza. Caci, daca nu înviaza mortii, nici Hristos n-a înviat. Si daca n-a înviat Hristos, credinta voastra este zadarnica, voi sunteti înca în pacatele voastre si, prin urmare, si cei ce au adormit în Hristos sunt pierduti. Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morti, pârga celor adormiti. Caci daca moartea a venit prin om, tot prin om a venit si învierea mortilor. Si dupa cum toti mor în Adam, tot asa, toti vor învia în Hristos”. Stiind ca în fiecare dintre noi poate exista un Toma Necredinciosul, adept al imperativului dovezilor, Pavel sustine, de fapt, ca nu proba irefutabila constituie esenta crestinismului si a convingerilor lui religioase, ci speranta ca Singurul Fiu a înviat, speranta ce sta la baza credintei. Însa, pentru ca Iisus sa învie, el trebuia sa se nasca si sa moara. Tatal lui ceresc îi decisese oricum destinul tragic, înainte de facerea lumii, pentru a aduce omului obisnuit „bucuria sperantei care vine din credinta”, a sperantei în nemurire. S-a nascut în seara de Craciun, fapt anuntat de o stea stralucitoare, acolo unde venise pe lume regele David. Dumnezeu si-a jertfit o parte a propriei imortalitati, ramânând, totusi, etern, întrupându-se în corpul fragil, perisabil, pieritor al Fiului sau, si acceptând sa-l vada murind, ucis în cel mai teribil mod cu putinta – tradat, abandonat, batjocorit, biciuit si rastignit pe cruce –, pentru a transmite omului trecator speranta vietii vesnice prin înviere. E clar ca doar Dumnezeu este si ramâne imortal, ca omul, creatia sa cea mai pretioasa, nu putea trai în eternitate; însa singurul lucru pe care Dumnezeu îl putea face pentru oameni era sa le dea acestora speranta. Crestinismul ne spune ca trupul este muritor, ca sufletul este nemuritor. Prin nasterea lui Iisus Hristos, Dumnezeu a vrut sa ne trimita speranta învierii, însa nu în sensul fizic, ci în sens spiritual. Trupul se degradeaza, moare definitiv. Doar sufletul învie. La Judecata de Apoi, merg sufletele, nu trupurile; de aici, sufletele merg în Rai (cele ale „nelegiuitilor îndreptati”) sau în Iad (cele ale pacatosilor intratabili) si o fac pentru vesnicie; însa, doar sufletul, nu sufletul în trup. Comuniunea suflet-trup are o viata limitata, sub forma vietii obisnuite pe Pamânt. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul sau pe Pamânt, pentru ca speranta învierii sa ne determine sa suportam „povara vietii-n geamat si sudori” (Shakespeare), pentru ca, din nou, lumea creata nu putea fi perfecta. Dumnezeu, perfectiunea însasi, nu putea sa creeze perfectiune, ceva egal cu El însusi, însa ne-a oferit analgezicul trecerii hotarului vietii, adica al disparitiei fizice a trupului, prin analgezicul sperantei în viata de apoi. Acesta este si singurul mod în care fiinta muritoare poate râvni la atributele dumnezeiesti, în care Dumnezeu devine „cu putinta de atins” (attingibilis). Iisus s-a nascut pentru ca „nectaru-eternitatii în suflet sa ni-l toarne” (M. de Unamuno). Lectia nasterii, a mortii si, apoi, a învierii Singurului Fiu poate fi rezumata astfel: viata este ceva exceptional, are toate virtutile ce decurg din faptul de a fi fost rodul nemarginitei bunavointe a Creatorului. Însa ea se dovedeste a fi mizerabila dintr-un alt motiv, cel al propriei efemeritati. Totusi, trebuie sa întelegem ca Dumnezeu nu putea face altceva pentru noi, fiinte trecatoare, decât sa ne dea speranta vietii vesnice, deoarece imortalitatea a fost exclusa din însusi actul creatiei, pentru ca tot ce are un început trebuie sa aiba si un sfârsit. Viata vesnica are doar Dumnezeu; viata creatiei este limitata prin însusi faptul ca a aparut la un moment dat. Totusi, atotputernicia Creatorului a facut posibila aparitia vietii din nimic. Actul nasterii vietii nu implica ceea ce economistii considera a fi un cost de oportunitate. Oamenii nu au facut vreun sacrificiu atunci când au primit viata, ea fiind în totalitate rodul bunavointei infinite a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, viata noastra este prin ea însasi un dar cu totul exceptional, un cadou pur, un veritabil miracol. Asadar, sa ne multumim cu ea asa cum am primit-o, alaturi de lumina care a însotit actul Facerii! Sa încercam s-o traim cu bucurie, nu în tristete; cu iubire, nu în ura si în indiferenta; în speranta, nu cu deznadejde si cu povara sfârsitului inexorabil! Si, asa cum spune Magda Isanos, sa nu uitam „sa privim la cer mai des, sa culegem flori si sa zâmbim, noi, care-asa de repede murim”! Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
