Vreau sa va vorbesc doar despre somnolenta în care zace, între anumite ore, casa noastra. Dupa cum v-am spus, pisicile dorm, nu mai încapi în pat de ele. Sunt sufletul Cristinei. Un suflet cald ce se revarsa peste tot locul. (...) E ca în Oblomov sau în Walt Disney. Toate lucrurile sforaie si casca. (...) E un cascat enorm, o somnolenta molipsitoare, o moleseala dulce ce vine din launtrul nostru si cuprinde încetul cu încetul tot cosmosul din noi si din afara noastra. Ne aflam sub vraja pisicilor si a somnului. Dupa sarbatorile de iarna, în casa noastra domneste o atmosfera oblomoviana. Jos, la bucatarie, într-un cosulet destul de cochet, daruit de Larissa, doarme Masa. Pe hol, întins pe o parte, Celsius. Câinii s-au obisnuit atât de mult sa stea în casa, ca acum refuza sa mai iasa afara. Masa doarme covrig, daca o deranjezi, scoate un geamat usor si îsi vâra si mai mult botul între labe. Din pricina faptului ca doarme toata ziua si toata noaptea, aproape ca s-a dezvatat sa mearga. Celsius latra prin somn, tresare, apoi se linisteste din nou. Totusi el se mai trezeste de doua ori pe zi si fuge sa latre aiurea la poarta. Celsius e un câine frumos. E un fel de Border Collie maidanez care ne-a fost strecurat în urma cu 7 ani, într-un miez de noapte de februarie geros, afara erau -14 grade Celsius, pe sub poarta. Era un ghemotoc de blana, pe jumatate înghetat, cu un ochi ce supura. Larissa l-a oblojit, l-a vaccinat si despaducheat, apoi i-a pus numele de Celsius. A crescut o frumusete de câine. Sensibil, dar fricos. Se teme de pocnitori, de fulgere si de sirene. De Craciun si de An Nou l-am tinut mai mult în casa. Nici nu se putea altfel. Masa e parsiva. Dar inimoasa si ea. Când vin spre casa, ma simte de departe, îsi ridica botul roscat din cosulet si scoate un scâncet. Atmosfera casei noastre pastreaza ceva din farmecul scenelor de vânatoare pictate de Bruegel de la curtile flamande. Câinii nostri nu vâneaza, nici nu ar avea unde, pazesc, totusi, curtea, latra la trecatori si la masini; în rest, cel putin în sezonul rece, dorm, dorm si viseaza ca alearga dupa prepelite, fazani si rate salbatice. Sau viseaza ca alearga dupa oi, ca sa le bage în tarc. Dorm alaturi de pisici, cu care au legat o prietenie strânsa. Sus, chiar în dormitorul nostru dorm pisicile, frumos aliniate pe plapuma, în pozitii pe cât de delicate, pe atât de neverosimile. Sunt opt. Va voi povesti altadata despre fiecare dintre ele. Caci fiecare poseda un alt mieunat si o personalitate cu totul si cu totul distincta. Fiecare pisica are tabieturile, manierele si deprinderile sale. Ele constituie cumva un tot rotund, dar acest tot e alcatuit din cel putin opt, daca nu mai multe, ghemotoace. Caci, cum sa va spun, sunt zile si mai cu seama nopti, când personalitatea pisicilor se dedubleaza. Atunci vezi ca în interiorul pisicii tale pe care ai impresia ca o cunosti bine apare o pisica cu totul si cu totul necunoscuta, iar în interiorul acesteia iarasi o alta pisica si tot asa mai departe. Si tot asa mai departe. Persanul Iari, de pilda. E un adevarat poet. Omar Khayyam din cap pâna-n picioare. De o gingasie rara. Daca l-ai pune sa scrie versete, ar scrie versete, ba chiar ti le-ar si toarce la ureche. Când îl strig în curte, vine de oriunde si mi se catara pe umar. Dar n-am sa va vorbesc acum despre Iari. N-am sa va vorbesc nici despre printul Igor si nici despre printesa Tina, ambii albi, angora turceasca. N-am sa va vorbesc nici despre Afina, al carei tata e campion, iar mama are si ea o nobila descendenta. Afina e Maine Coon, si are origini transnistrene. O frumusete de pisica. N-am sa va vorbesc nici despre celelalte trei. Desi sunt constient ca le fac o mare nedreptate. Vreau sa va vorbesc doar despre somnolenta în care zace, între anumite ore, casa noastra. Dupa cum v-am spus, pisicile dorm, nu mai încapi în pat de ele. Sunt sufletul Cristinei. Un suflet cald ce se revarsa peste tot locul. Sub vraja acestei moleseli cadem nu numai noi, ci si cearsafurile, perdele, covoarele, dulapurile, hainele, cestile de cafea, vesela, parchetul si toate lucrurile ce se afla în casa. E ca în Oblomov sau în Walt Disney. Toate lucrurile sforaie si casca. Chiar si lingurile si furculitele aflate în masina de spalat. Casca si masina de spalat. Casca si frigiderul. Si aspiratorul. Casca si ibricul, si ceainicul. Casca si aragazul. Casca si scaunele. Casca si masa si, odata cu ea, toti pantofii din dulap. E un cascat enorm, o somnolenta molipsitoare, o moleseala dulce ce vine din launtrul nostru si cuprinde încetul cu încetul tot cosmosul din noi si din afara noastra. Ne aflam sub vraja pisicilor si a somnului. * „Hei, e cineva înauntru?/ E cineva în miezul adormit al materiei/ si are nevoie de ajutor?” Cu aceste versuri se deschide volumul de debut al lui Matei Visniec, „La noapte va ninge”, aparut în anul 1980 la Editura Albatros. În Miezul adormit al materiei se pare ca nu e nimeni si, totusi, de acolo unde nu e decât un gol populat de nimeni apare din când în când, în plina iarna ancestrala, câte un fluture, desfacându-si larg aripile în somn. Fluturii reprezinta o metafora care desemneaza renasterea spiritului, transfigurarea. Dar putem oare vorbi de transfigurare atunci când avem de-a face cu materia inerta? În crestinism, fluturele e sinonim cu învierea. Dar cum ar putea sa apara un fluture în golul de nepatruns al materiei? De unde sa reînvie si în ce sa se metamorfozeze, odata ce acolo nu e decât un gol existential? Ei, bine, fluturii se nasc tocmai din acest gol existential si ne potenteaza existenta prin iubire. Uneori ne potenteaza si moartea. Caci moartea nu e decât cealalta fata a iubirii, e golul din care se înfiripa materia si fluturii... Un alt vers memorabil al lui Visniec suna astfel: „Un fluture s-a asezat pe tigara mea...” Nu e vorba de un fluture oarecare. Ci de unul care vine din miezul adormit al materiei... Spirit ultranationalist (nu stiu daca acesta e un termen potrivit pentru a-i defini personalitatea), Matei Visniec jongleaza cu ideile asemenea unui magician care scoate carti de joc dintr-un joben nevazut, pentru a le da foc, având însa grija ca din flacarile lor sa înjghebe alte carti de joc, în configuratii ce sfideaza zodiile. Magia lui îsi trage radacinile din Ulma, satul în care s-a nascut mama lui Visniec, dar mai cu seama din Horodnic, sat populat de hutuli, unde s-a nascut tatal autorului. Acolo, totul e magic. Multe amanunte din obiceiurile si traditiile acestui grup etnic fabulos îl gasim în romanul sau „Un secol de ceata”, publicat anul trecut la Polirom. Laboratorul alchimic al scrierilor sale îl gasim tot în acest roman. Inclusiv gasim topite sub o alta forma poezia Despre istorie, care suna foarte ciudat si în zilele noastre: „Eu stau la fereastra mai fumez o tigara/ Istoria trece pe lânga mine/ tinându-si sânii în palme/ masinile se opresc dintr-o data/ incendiind autostrada/ magazinele sunt parasite în graba/ în macelarii se face dintr-o data liniste/ Fratele meu, infirm de picioare/ singurul din familie care face gimnastica/ se târaste lânga mine/ ce e, ce e, ma întreaba/ nimic, zic eu/ trece istoria...” Într-adevar, faceti liniste: trece istoria... De sub senile ei se va naste o noua omenire, cu totul si cu totul de aur, poleit cu uraniu. * Dar unde au fost oare prietenii si admiratorii lui Mitica Popescu; unde au fost actorii mai tineri si mai putin tineri, colegii sai de breasla atât de prezenti în spatiul public; unde au fost studentii si profesorii de la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti; unde a fost marele public care-l admira si-l ovationa la fiecare spectacol; unde au fost bucurestenii în general?! Ma asteptam ca un puhoi de lume sa vina sa-si ia ramas bun de marele, de la atât de îndragitul, insolitul, ba chiar genialul actor! Au fost prezenti doar cameramanii, reporterii, câtiva cersetori si câtiva câini rataciti printre morminte, si soldatii, bineînteles soldatii, care au tras trei salve de pusca la Cimitirul Belu în onoarea lui. L-am întâlnit în urma cu un sfert de secol, pe podul de la vama Albita, când Mitica Popescu, împreuna cu o parte din trupa de actori de la Teatrul Mic din Bucuresti se deplasau spre Chisinau, unde urmau sa joace un spectacol. Soldatii de la vama moldoveneasca i-au tinut pe pod la bariera timp de doua ore. Era în toiul verii, la orele amiezii. Caldura mare, ca în Caragiale. Se topea asfaltul de sub roti. Actorii coborâsera din autocar si, din ce în ce mai plictisiti au asteptat si au tot asteptat ca soldatul sa ridice bariera. Unii s-au asezat pe niste paturi si-au început sa joace table. Altii jucau carti. Altii îsi repetau rolul, facând acrobatie pe pod. Din plictiseala actorii au scos din portbagajul autocarului o damigeana de vin pe care au dat-o gata tot tragând câte o dusca din ea, pâna când, bariera, în urma unui ordin venit tocmai de la presedintia Republicii Moldova, a fost ridicata si autocarul s-a urnit din loc. Daca blocajul mai dura o jumatate de ora, actorii ar fi renuntat la spectacol si s-ar fi întors la Bucuresti. În tot acest timp, Mitica Popescu a stat linistit privind la sirul de masini ce trecea prin fata autocarului. Pe chipul lui nu s-a citit nici o urma de enervare. La sfârsit, înainte de a se urca în autobuz, a luat un pahar de vin si l-a varsat în Prut, strivind cu vârful pantofului un capat de tigara. Trista, trista tara si plina de orori! Nichita Danilov este scriitor si publicist
