Într-o lume în care narcisismul si exhibitionismul par sa câstige batalia, în care a-ti etala CV-ul si abilitatile pare un sport de performanta si unde a avea mii de „like-uri” si „inimioare” este masura valorii, este aproape ciudat sa gasesti fiinte umane care prefera sa locuiasca în partea mai putin spectaculoasa a lumii. Calitatea pe care o poseda acesti indivizi aproape invizibili în reflectorul scenei, numita si modestie, e, cum putini stiu, apanajul unei vietii fericite si linistite, pentru simplul motiv ca ei, modestii, înteleg, mai mult decât ceilalti, ca aspiratiile personale, reusitele profesionale si succesele familiale nu sunt atât de importante pentru cei din jur, ci toate acestea reprezinta doar o fereastra deschisa spre lumea lor interioara. Pe scurt, o persoana modesta nu simte nevoia si nu face eforturi substantiale sa fie în centrul atentiei lumii, tropaind pe scena pentru a dovedi ca exista, pentru ca viata ei nu graviteaza doar în jurul spectaculosului, succesului fulminant, diplomelor si recunoasterii publice în aplauze. Viata, pentru omul modest, mai înseamna si altceva decât scena în care unii se ridica pe vârfuri pentru ca ceilalti sa vada cine sunt. Maslow este ferm când îsi exprima parerea despre aceasta chestiune: „Daca intentionati sa aratati mai mult decât sunteti capabili sa fiti, va avertizez ca veti fi profund nefericiti pentru tot restul zilelor”. Din punct de vedere teoretic, alegerea de a nu pune pe tapetul public întregul potential ar fi sanatoasa daca am trai într-o societate care respecta o asemenea calitate umana. Întrebarea care ramâne pentru mine este daca în zilele noastre modestul este un om cu adevarat fericit. Traim în conditii de concurenta ridicata si înconjurati de o cantitate imensa de informatii, asa ca cel care câstiga nu e si cel mai bun, este cel care stie sa se exprime, sa se faca auzit si vazut. Marca personala iese în prim-plan mai mult ca niciodata. Prin urmare, astazi modestia este perceputa din ce în ce mai mult nu ca un semn de educatie si bune maniere, ci ca un fapt ca o persoana nu are nimic de spus si nimic nu sta în spatele ei care sa-i certifice valoarea. Daca pâna azi se spunea ca tacerea este un semn de inteligenta si bogatie spirituala, acum situatia este alta. Nu fi atât de modest - înca nu esti atât de important, a spus cineva, în gluma. Aceste cuvinte se potrivesc perfect aici. Confuzi în definitii, multi au început sa creada ca succesul nu poate fi decât rezultatul unor trasaturi comportamentale precum rigiditatea, cinismul, infatuarea, obraznicia. Poate ca timpurile pe care le traim dau toate definitiile peste cap. Modestia este adesea confundata cu slabiciunea, lipsa stimei de sine si indecizia. Modestul nu stie sa-si vânda marfa, îi lasa pe toti sa urce în tramvai înaintea lui, nu straluceste pe Facebook cu slapii de la Gucci. Cercetari recente au aratat însa contrariul, ca oamenii modesti au o deschidere mult mai mare atât pentru dezvoltare personala, cât si pentru organizare decât omologii lor aroganti. Dar cine mai pune pret pe cercetare? Ca în orice poveste, nu orice sfios este un mielusel. Un evident exemplu îl da, în zilele noastre, falsul modest, individul pe care îl întâlnim din ce în ce mai des în politica, în lumea vedetelor, la locul de munca, în grupul de prieteni. Modestia falsa e la moda, desigur, mai nociva ca mândria. Aparenta smerenie care cauta, de fapt, prestigiu si recunoastere, acest „negatio non petita, acussatio manifesta” în termenii lui Freud, falsa modestie afiseaza nu doar o lipsa de recunoastere a propriilor abilitati, limite si forte, ci în general a valorilor unei lumi în care esti convins ca exprimarea directa a propriului fel de a fi a început sa fie vazuta ca un act de curaj sau chiar inconstienta. Cum ar fi spus Adler: „Daca investigam un complex de superioritate si studiem continuitatea acestuia, putem gasi întotdeauna un complex de inferioritate mai mult sau mai putin ascuns”. Falsa modestie ascunde, din pacate, un crud complex de inferioritate. În fiecare zi întâlnim exemple de falsa modestie. Prietena ta se plânge cât de coplesita este de noul ei proiect în compania unde lucreaza. E atât de implicata în munca încât, spune ea, a slabit 10 kilograme si poate încapea chiar în blugii ei vechi de la liceu. Ba mai are o problema: trebuie sa-si schimbe toata garderoba si va trebui sa investeasca o avere în asta. Deduci semnificatia reala a celor spuse - ea este mândra de noua ei pozitie în companie si stie ca arata mai bine ca niciodata. Asteapta sa-i confirmi asta. Dar stii, la fel de bine, ca ai în fata ta nu o persoana modesta ce merita a fi compatimita ca munceste ca un salahor, ca toti ceilalti din proiect, desigur, ci un narcisist dornic de recunoastere publica si complimente. Într-o societate care, pe de o parte, îmbratiseaza, la modul ideatic, virtutile smereniei, promovând totodata importanta de sine, complexul de inferioritate apare ca o modalitate prin care încercam sa reconciliem aceste doua idealuri disparate. Modalitatile în care ne condamnam inferioritatea servesc doar pentru a atrage atentia asupra noastra, unde speram ca altii vor recunoaste adevarata noastra stralucire sau ne vor ridica pe scena. O cerem cu orice pret celor din jur sa recunoasca ceea ce, de fapt, noi nu prea avem. Expresiile noastre de inferioritate servesc, totodata, ca mijloc de a abdica responsabilitatea în viata noastra pentru ca a ne recunoaste puterea înseamna a fi trasi la raspundere de societate pentru cum, când si în ce scop o folosim. Adevarul este ca a avea putere, sub orice forma, bani, functii, frumusete, influenta, în timp ce o negam sau insistam în fata altora ca este lipsita de importanta si ne da bataie de cap, este în sine o expresie a narcisismului. Nicidecum a modestiei. Ocupi un scaun înalt, nu conteaza cum l-ai obtinut, dar vrei sa arati cu tot dinadinsul lumii ca faci treaba. De ce ai face asta, când rolul tau este exact acela, mai ales ca esti si bine platit? Pentru ca astepti sa ti se spuna cât esti de potrivit pentru o asemenea functie, pe care o merita altul, nu tu. Si pentru ca mai stii ca, pe unde ai mai fost, nu ai facut nimic spectaculos care sa rupa gura târgului. Într-adevar, tindem sa credem ca relatia noastra cu modestia se schimba si nu neaparat în directia prejudecatilor noastre. Masificarea utilizarilor retelelor sociale, prin expunerea si vizibilitatea pe Internet a vietilor noastre a dus, în ultimii ani, la aparitia unor întrebari în jurul sinelui. Constientizarea cu privire la vizibilitatea datelor personale pe retelele sociale i-a determinat pe multi sa-si revizuiasca imaginea de sine, cu propriile calitati si valori personale si sa dezvolte strategii de gestionare a reprezentarii lor publice. Normele retelelor de socializare, si anume ca ele dezvolta terenul redefinirii relatiei „traditionale” cu timpul, interioritatea noastra si spatiul, implicit cu aceasta calitate umana, modestia, bulverseaza pozitia si rolul modestului în spatiul public. Modestul a început sa fie constient de noile reguli, stie ca daca nu se supune, se va însingura. Atitudinea lui rezervata nu mai intereseaza pe nimeni. Iar singuratatea nu-i va aduce întotdeauna linistea de care spuneam la început. Sfintii, se spune, daca ar fi constienti de la început ca sunt sfinti, ar cadea în desertaciune. În ceea ce priveste omul modest, va avea aceeasi soarta atunci când nu va putea sa gaseasca un mijloc de a se adapta lumii exchibitioniste în care traim. Cristina Danilov este psiholog
