Jurnalistul Paul Palencsar, care a lucrat la TVR Iasi, a povestit pe Faceboox în ce conditii revoltatoare a murit tatal sau, internat în spital. Postarea lui Paul Palencsar: Tatal meu a murit. Vestea ma gaseste într-un tren sordid, ce intra în Bucuresti în zorii zilei de 25 ianuarie 2023. Telefonul Spitalului din Baia Mare livreaza scurt. "Condoleante". O saptamâna în urma Tatal meu e în sectia Paleative a Spitalului din Cavnic. Lipsa dotarilor e înfioratoare. Cer mutarea lui în Baia Mare. Doctorita îmi spune ca spitalele nu-l primesc. "În starea lui, moare pe drum." Tata nu mai vorbeste. Sta cu oxigenul pe gura si clipeste greu. Moartea lui e o chestiune de zile. Verdictul e unanim. Doctorita ma asigura ca la Cavnic e bine îngrijit. Au de toate. "Va muri linistit. Cu demnitate." Îmi zic si asistentele. Le spun ca revin pe seara. Plec. E dimineata, ora 10. Tata e pe mîini bune. Ajung în Baia Mare. Ma gândesc ca tata mai are putin de trait, iar pâna diseara e mult. Ma întorc la Spitalul din Cavnic. E ora 15. Îl întreb daca stie cine sunt. Tata misca afirmativ capul si privirea. E constient. Lânga pat, o butelie de oxigen. Înalta si metalica. Cu robinet. Tata e conectat la ea. Brusc, respira greu. Mâinile îi tremura. Se zbate. Saturatia de oxigen e sub 50. Chem medicul. Nu e. A plecat acasa, mi se spune. Vine asistenta. "E tot mai rau", îmi zice. "Utati-va ce saturatie mica are." Tata se sufoca, contorsionat. Îmi vine ideea sa întreb daca în butelie e oxigen. Asistenta priveste butelia si-mi spune "Nu e oxigen". Nu pare socata. Nici mirata. Plamânii bolnavi ai tatalui meu sunt conectati la o butelie de oxigen fara oxigen. De cât timp? Nu se stie. Îi spun asistentei sa aduca urgent o butelie de oxigen si un medic. Regreta, dar medic nu e. Omul de la întretinere aduce alta butelie. Model identic. O conecteaza. Saturatia tatalui meu creste la 92. Ma asez lânga pat. Îi ating mâna. Imi raspunde, clipind. E constient. Traiesc ultimele clipe alaturi de tata. Asistenta nu tace. "De la Bucuresti sunteti? În ce sector stati? Am o fata acolo, la Facultate." Încerc sa n-o aud. Îl privesc pe tata, care pâlpâie. Asistenta ma priveste, mirata. Pleaca. Corpul tatalui meu se misca spasmodic. Iar. Gura deschisa larg cauta aer. Din nou, saturatia de oxigen e sub 50. Chem omul care a adus butelia. O priveste. "E stricata, domnu. Buteliile astea trebuiau de mult duse la casare". Îl privesc, tâmp. Nici a doua butelie nu da oxigen. Asistenta revine. Cu ea, si un ambulantier de la SMURD. E înalt si gras. Cer oxigen. Tata se zbate. "E gata mosu. Nu mai are mult", rosteste tare ambulantierul. Omul e calm. Binedispus, chiar. Cu un soi de curiozitate morbida, priveste agonia tatalui meu. Are palmele mari si sta rezemat de patul lui tata, pe care-l scutura când vorbeste. Pe obrazul stâng al tatalui meu curge o lacrima. E mare si lasa dâra. Lumina iernatica a ferestrei o face scânteie. Vine oxigenul. Aparatul e modern, conectat la priza. A fost disponibil permanent. Saturatia urca iar peste 90. Tata se linisteste. Nu mai clipeste. Nu raspunde. Creierul lui a fost privat de oxigen minute în sir. Prabusit pe scaun, îl privesc. Între el si moartea prin sufocare sta vizita mea neanuntata la Spital. Ies în curte. Trag în piept aerul de munte si privesc casele de pe dealurile domoale ale Cavnicului. Lumina scade. Curând, se lasa întunericul.
