Se vorbeste prea mult în zilele noastre despre "numarul mortilor/ deceselor" si prea putin despre moartea însasi. Accentul exclusiv si obsesiv pus pe prima informatie induce panica si o tot sporeste, cu efecte dintre cele mai devastatoare pe toate planurile existentei noastre. Discutia despre importanta sanatatii, despre sensul vietii, dar si despre rostul mortii (una amânabila, pe cât posibil, dar finalmente inevitabila) poate ajuta omul sa-si mai reaseze prioritatile si sa (re)descopere bucuria de a fi. Am ales un filosof crestin pentru a redeschide acest subiect, iar nu un teolog, pentru a largi un pic cadrul discutiei. Marie-Madeleine Davy, unul dintre cei mai avizati comentatori ai lui Nikolai Berdiaev, vede paginile sale despre moarte ca fiind "printre cele mai frumoase; depasind angoasa, ele apar ca un poem de lauda adus eternitatii. Sigur, eternitatea începe în timp, însa omul risca mereu sa recada în desertaciune si risipire, moartea fiind în acest sens unificatoare" (Marie-Madeleine Davy, Nicolas Berdiaev, l'homme du huitième jour, Éditions de Félin, Paris, 1964, p. 137). Berdiaev considera moartea un eveniment "mai profund, mai fundamental pentru viata, mai metafizic decât nasterea" si îi dedica pagini tulburatoare, marcate nu de resemnare, nici de revolta, ci mai degraba de o asumare a ei, chiar de o îndragire si o dorire a ei, pentru ca ofera omului, în mod definitiv, calea de a patrunde în vesnicie (Nikolai Berdiaev, Cunoasterea de sine, Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 341). Sursa acestei atitudini o putem lesne identifica în crestinism, despre care afirma ca se dezvaluie ca religie a vietii vesnice. Dintre toate relele pe care le-a adus caderea omului, moartea este cel mai mare si cel care, cel din urma, va fi învins (v. I Corinteni 15, 26). În mod paradoxal, în aceasta lume cazuta, moartea reprezinta "un bine si o valoare. Într-adevar, daca moartea provoaca în noi o angoasa inexprimabila, asta nu e cauzata doar de faptul ca este un rau, ci si pentru ca ea comporta o profunzime si o maretie ce zdruncina lumea noastra cotidiana, depasind puterile vietii noastre, care nu corespund decât conditiilor acestei lumi" (Nikolai Berdiaev, Despre menirea omului, Editura Aion, Oradea, 2004, p. 331). Opusul mortii ar fi o viata infinita aici, în conditiile acestei lumi, dar lucrul acesta nu poate fi decât un cosmar teribil pentru omul nevoit sa ramâna captiv unei existente marginite si mereu imperfecte. Berdiaev deplânge evitarea sistematica a mortii - sau a elementelor ce trimit cu gândul la moarte - de catre contemporanii sai (tendinta care s-a accentuat si mai mult în anii scursi dupa 1948), ocultarea ei slabind si forta omului de a se edifica spiritual: "Moartea se arata a fi paradoxul cel mai uluitor al lumii, ininteligibil pentru gândirea rationala. Ea este o nebunie devenita banalitate. Într-adevar, cotidianitatea a slabit sentimentul paradoxalitatii si irationalitatii sale. Si în rezultatele sale cele mai rationalizate, ea încearca sa uite moartea, s-o ascunda de oameni, s-o faca neobservata" (cf. ibidem, p. 335). Ocultarea mortii produce acelasi efect anesteziant ca excesul de mediatizare (a se vedea si inflatia de crime din filmele contemporane de actiune/ politiste sau jocurile video în care a ucide e ceva la fel de la îndemâna ca un click pe un mouse). Moartea, vazuta doar în dimensiunea ei biologica, nu poate fi decât cutremuratoare. Dimensiunea spirituala este cea care îi confera sens si o ilumineaza. Iar "sensul sau consta în faptul ca vesnicia este irealizabila în timp, absenta, în el, a unui sfârsit corespunzând unui non-sens" (Ibidem, p. 332). Acest lucru arata, într-un mod negativ, ce-i drept, lucrarea puterii divine în lume, o replica data tendintei (sau ispitei) pe care o resimte creatura cazuta de a se reîntoarce la nefiinta. "Moartea este negarea vesniciei si în asta consta raul sau ontologic, ostilitatea sa fata de fiinta. (...) Creatura care, în pacatul sau, se opune ideii si intentiei pe care o are Dumnezeu în privinta ei, nu are decât o iesire: moartea" (Ibidem, p. 334). Iar creatura resimte socul mortii ca pe un rau, ca pe o ruptura, pe de o parte a sufletului de trup, pe de alta - a fiecarei persoane în parte de lumea întreaga si de alti oameni, mai ales de cei apropiati. De altfel, Berdiaev recunoaste adesea în marturisirile sale ca durerea cea mai mare o resimte la moartea cuiva apropiat, nu la gândul propriei sale mortii. "Teama de moarte nu m-a stapânit nicicând, cu deosebire, aceasta trasatura nu mi se pare proprie. Daca ma tem de moarte, nu e vorba atât de moartea mea, cât de moartea celor dragi" (Nikolai Berdiaev, Cunoasterea de sine, Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 33). Moartea este considerata de Berdiaev un rau atâta timp cât este violenta exercitata de lumea careia omul, despartindu-se de "izvorul superior al vietii", i s-a supus prin pacat. Dar, acceptata fara revolta, "ca o consecinta inevitabila a pacatului", ea poate fi învinsa spiritual (Spirit si libertate, Editura Paideia, Bucuresti, 2009, p. 206). Cred ca a venit momentul sa începem a vorbi mai mult despre cum putem cultiva acest tip de biruinta decât despre tot soiul de înfrângeri pe care le-am suferit mai ales în acesti ultimi doi ani.
