Mitropolitul Bartolomeu Anania putea sa fie si blajin sau iertator, dar si ferm, chiar sever: "Am o virtute cardinala: aceea de a ma adapta usor în aproape orice mediu, dar si un pacat cardinal: acela de a lua totul foarte în serios" Preasfintitul Parinte Macarie, Episcopul românilor ortodocsi din Europa de Nord, ne face un dar de suflet acum, la începutul Postului Craciunului. Este vorba despre un consistent volum de memorii, publicat de Editura Polirom, cu titlul: "10 ani cu Mitropolitul meu, Bartolomeu Anania (1998-2008). Amintiri la capatul dorului". Este un text (auto)biografic, structurat cu acribie de cronicar, care urmareste ultima parte a vietii "leului din Ardeal", dar si evolutia tânarului student în Teologie, Marius Dragoi care, desi doar student în anul al doilea, este numit secretar de cabinet al unuia dintre cei mai importanti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, pâna când ajunge sa fie el însusi hirotonit ierarh. Marturisesc ca de mult nu mi-a mai fost dat sa citesc pagini scrise atât de cald, în care seriozitatea si umorul, rigoarea si duiosia alterneaza atât de firesc. Mitropolitul Bartolomeu Anania este descris drept "apostol si marturisitor, iubitor de întelepciune si împodobitor al limbii românesti, diortositor al cuvântului scripturistic, dârz pastor în vremuri tulburi, o prezenta maiestuoasa, dar totodata sensibila, delicata si proaspata ca binefacatoarea briza de mare. Un om egal cu sine însusi, integru, transparent, fara de viclesug" (p. 15), care "avea un fel taranesc, simplu, arhaic si, totodata, patriarhal, grav de a-si trai viata launtrica" (p. 30). Cred ca mai sintetic de atât nu se poate cuprinde o personalitate atât de complexa, cu o viata atât de lunga si plina de atâtea experiente cât sa scrii, inspirându-te din ea, nu unul, ci câteva zeci de romane. Un om care a suferit mult în puscariile comuniste dar care, ca ierarh, a ajuns sa fie colindat de angajati ai SRI, fapt ce l-a facut sa exclame mucalit: "a ajuns sa ma colinde Securitatea" (p. 71). Un ierarh care nu s-a comportat niciodata ca un "sef". Îi numea pe cei din jurul sau colaboratori, iar nu subalterni. Mitropolitul Bartolomeu Anania putea sa fie si blajin sau iertator, dar si ferm, chiar sever: "Am o virtute cardinala: aceea de a ma adapta usor în aproape orice mediu, dar si un pacat cardinal: acela de a lua totul foarte în serios" (p. 137). Avea constiinta ca lucrarea sa nu este (de)limitata de granitele canonice ale eparhiei. Cum a fost si cazul când, comentând o lipsa a Legii Cultelor, a lansat celebra afirmatie: "Noi nu am cerut voie guvernului sa ne numim Biserica Nationala. Noi suntem Biserica Nationala" (p. 107-110). De altfel, considera ca Biserica trebuie sa conlucreze cu politicienii, dar fara a face compromisuri: "Dragii mei, vom astepta cu rabdare, dar nu vom tacea si nu vom sta cu mâinile în sân, ci vom face si noi, oamenii Bisericii, în numele vostru, al tuturor, tot ceea ce ne sta în putinta în limitele legalitatii si ale bunei cuviinte, sa-i determinam pe oamenii politici ca fiecare sa devina un stetoscop, sa-si aiba urechea plecata si pusa pe inima poporului, asa cum face doctorul cu aceia pe care îi examineaza, sa nu se înstraineze nimeni de aceia care l-au ales si în beneficiul carora trebuie sa emita legi" (p. 166). În acest volum de suflet, PS Parinte Episcop Macarie reuseste sa întareasca în noi constiinta ca toate evenimentele din trecut pot deveni sursa de inspiratie si reper pentru ceea ce avem de facut în prezent. Spre exemplu, asa cum o face relatând momentul în care(,) la Cluj, în anul 2000, de Sfintele Pasti, este invitata o delegatie numeroasa din Germania, condusa de episcopul luteran din Stuttgart, Eberhardt Renz. "Dupa Liturghia învierii, la agapa, episcopul luteran Renz l-a întrebat cu mare mirare pe chiriarh: - Cum ati reusit sa adunati atâta lume de Pasti? Cum ati mediatizat, cum ati popularizat evenimentul? – Am tras clopotul, a raspuns înaltul, mai în gluma, mai în serios. Mi-am dat seama ca pentru episcopul luteran prezenta oamenilor la o slujba religioasa, fie ea si a Învierii, nu mai era un lucru de la sine înteles. si atunci, întrebarea, care poate parea ridicola cuiva crescut într-o societate religioasa, devine perfect legitima pentru cineva tributar mentalitatii occidentale contemporane: oamenii nu mai vin la biserica decât daca sunt convinsi, persuadati, cu alte cuvinte, daca se face o campanie buna de PR. Nu stiu cât timp va mai veni lumea în numar atât de covârsitor la sarbatoarea Pastilor, inclusiv la noi în tara, doar pentru ca va rasuna clopotul, dar ce stiu sigur este ca nu prin campanii de PR vom reusi sa re-evanghelizam oamenii" (p. 157). Astfel de întâmplari si de reflectii se regasesc de-a lungul întregului volum. În el exista "un mozaic, nu un ghiveci!" de file de jurnal, predici, pastorale, scrisori, cuvinte de folos sau întâmplari pline de tâlc. La final, veti gasi un set de fotografii sugestive, bine alese, un fel de recapitulare în imagini a celor 500 de pagini ce se întiparesc, astfel, mai usor în memoria noastra afectiva. Am simtit nu ca eu parcurg niste pagini de text, ci ca ma las, pe masura ce ma afund în lectura, vizitat si atins la inima de oameni, de gânduri, de emotii sau de idei pline de har. Volumul este ca un colind cu versul dulce, mestesugit, pe întelesul tuturor, dar mereu trimitând la adânc de întelepciune. Am retinut, pentru încheiere, un moment petrecut pe 27 septembrie 1998, la Istanbul (Constantinopol), la o întâlnire a unei delegatii românesti cu Sanctitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, care "i-a întins mâna confratelui sau de la Cluj, spunând: - Bartolomeu întâiul! Iar arhiepiscopul nostru i-a strâns mâna, raspunzându-i cu un zâmbet larg: - Bartolomeu unicul! Cu adevarat, Bartolomeu al nostru unic a fost" (p. 51).
