O idee curenta în dezbaterea publica de la noi este aceea ca esecurile noastre sunt predeterminate istoric. În consecinta, orice am încerca pentru a ne depasi conditia de societate întârziata, bântuita de atavisme este sortit esecului. Ideea de esec este astfel transferata din planul realitatii istorice în cel al destinului. Acest transfer conceptual îsi are originea într-o confuzie, uneori premeditata între istorie si destin. Nu de putine ori, cele doua idei sunt îngemanate în conceptul de destin istoric. Confuzia vine si din precaritatea culturii noastre filosofico-istorice. În final, acest mixtum compositum între categoria pozitiva de istorie si mistica destinului nu face decât sa evacueze explicatia, în beneficiul justificarii. Vedem adesea cohorte de specialisti improvizati, care ne ofera „explicatii” pretins suverane, de tipul: toate relele ne vin din istorie (tradari, abandonuri etc.); din geografie (spatiu al tranzactiilor oneroase, al intereselor imperiale ori al conflictelor perpetue); din cultura (balcanismul, orientalismul); din realitatea religioasa (ortodoxia arhaica, ritualismul). Alte versiuni, asa-zis mai speciale, încearca sa identifice sursa raului în pacatul atractiei noastre maladive fata de straini, în detrimentul încrederii în exceptionalismul nostru etnic, spiritual, cultural etc. Acum cu tradarea lui Iohannis, aceasta ultima versiune pare confirmata plenar, spre încununarea cu lauri a „patriotilor de profesie”. În lunga si adesea sterila noastra dezbatere despre urgentele modernizarii, batem pasul pe loc, lansam „adevaruri” de mult expirate, încercam sa punem în acord categorii opozabile, precum cea dintre istorie si destin, dar cel mai frecvent ne „salvam” specificul/ identitatea/ unicitatea în fata agresiunii nivelatoare/ uniformizatoare a Europei. Care Europa, desigur, ca orice este strain, nu poate avea decât intentii ascunse cu privire la tara si poporul vitregite. Pe cale de consecinta, atunci când identificam si unele cauza interne, ne razboim cu personajele, cu marimile zilei si nu cu sistemul care i-a generat. Iar aceasta se întâmpla din cauza delasarii, a complicitatii ori a lenei civice si intelectuale. A se vedea în aceasta ultima materie, imorala tacere a intelectualilor fata de proportiile devastatoare ale fraudei intelectuale, pe care o tratam la capitolul fapt divers. Modernizare? Reformele, mereu urgente si mereu amânate sine die, expediate ori mimate în stil balcanic! Au curs tone inutile de cerneala într-un dialog al surzilor, în care institutiile academice au produs solutii de sertar, în vreme ce partidele le-au ignorat cu superioritate, întrucât stiu ei mai bine ce si cum. Nimic nu s-a legat în plan conceptual si aidoma în cel politic. În final s-a impus versiunea „patriotic” autocentrata, cum ca stim noi mai bine decât Europa, în fata careia ne caciuleam cu vreo 20 de ani în urma sa nu ne lase de izbeliste la periferie, în precaritatea no man’s land-ului, în care bântuie nestingherita fantasma a Rusiei. Asa au crescut politicieni de tipul Iohannis, care tocmai ce ne-a impresionat cu o pagina de idei pedagogice generale, pompos si pueril intitulata „România educata”. Si ca sa nu ramâna stingher, mai ieri o alta marime de mucava - Emil Constantinescu - se întrona lider regional, salvator mesianic al democratiei si închizator al seriei istoriei comuniste. Mai alaltaieri un alt lider „epocal” si foarte autohton - Ion Iliescu - ne propunea „solutia democratiei originale” ca instrument al temporizarii europenizarii pripite. În acest timp, vocile rationale si luminat patriotice erau fie ignorate, fie supuse oprobriului public. Câti îsi mai amintesc de Ion Ratiu si Corneliu Coposu? Poate doar asa, la vreo ceremonie, la care subiectii paraziteaza istoria si… se lustruiesc pe ei. Aproape toate începuturile de dezbatere serioasa au fost viciate de politicianism si de lipsa curajului moral si intelectual. E clar ca lumina zilei ca reformele autentice presupun nu doar rigoare conceptuala, dar si curajul de a plati un pret pentru reusita; nu doar perseverenta ori tarie de caracter, dar si vizionarism fundamentat pe cunoastere. Dezbaterea despre modernizare s-a împotmolit în itele precaritatii conceptuale, a imoralitatii politicianiste si a confuziilor de tot felul. E de reflectat daca faimoasa teorie a modernizarii, formulata de Seymour Martin Lipset, viciata de un optimism istoric neconfirmat, mai merita creditata. Asa cum s-a observat, ideea ca toate societatile se modernizeaza pe masura ce cresc este masiv contrazisa de istoria mai veche sau mai noua. Avem în România guvernari proaste, uneori catastrofale, în mod sistemic si nu accidental, nu din cauze ce tin de misticul destin, din motive culturale, geografice, geopolitice, educationale ori morale. Cu exceptia inoperantei teorii a destinului, în economia esecului românesc exista câte ceva din toate acestea, dar ele nu ne ofera nici explicatii coerente, nici temei pentru solutii autentice. România ar putea rata obiectivele majore, chiar si în cadrul mecanismului sofisticat european, nu pentru ca ar fi saraca ori victima a unor presupune conjuratii straine, ci întrucât este prost guvernata de catre elite pradalnice, structurate în devalmasie si eliptice de viziune. Acestea sunt cercurile vicioase ale puterii, care pot, în cazul societatilor întârziate, sa le sufoce pe cele virtuoase. A se vedea lunga lista a ratarilor noastre recente. Mihai Dorin este istoric si publicist
