Profesorul, iubitorul de întelepciune, carturarul Valica Mihuleac publica nu doar un al doilea volum de poezie, ci un mic tratat de cosmologie duhovniceasca. Ceea ce volumul de debut („Linia orizontului”, Editura Junimea, Iasi, 2014) continea ca samânta, cei opt ani de încoltire, crestere si coacere au preschimbat în rod bun, adunat în poemele-recolta din „Plasa de siguranta”*. Trairile, cautarile sunt filtrate, rafinate, limpezite si încredintate apoi hârtiei. Nici un cuvânt nu e în plus, totul e redus la esenta, fapt anuntat înca de la primele rânduri. „Esti/ sunt” nu este o formula, un joc de cuvinte, ci o marturisire de credinta, o definitie atotcuprinzatoare a existentei noastre. Nu puteau lipsi din acest tablou nici fulgeratoare incursiuni cosmogonice: „Celui/ ce la-nceput,/ din bobi de nefacut,/ aprins-a soarele si/ slobozit-a timpul!” (Voi, stele). Dar atentia este adusa mereu într-un prezent ce dezvaluie indelebila amprenta a divinitatii: „peste tot numai urmele Tale,/ oriunde ma-ntorc,/ oriunde ma-ndrept” (Urmele Tale). De la macrocosmos, poetul trece repede la microcosmos, caci toate sunt create înainte de om, dar pentru el, cel menit sa fie încununarea creatiei. Decisiva e însotirea cu Dumnezeu: „Hotarul acela/ doar Tu-l poti calca,/ varsând în tacere/ lumina de miere,/ din candela-ti blânda/ în inima mea” (Hotarul). Daca în cele din afara vedem doar „urma” lui Dumnezeu, Chipul ni se dezvaluie înlauntrul nostru: „Ma uit în mine/ si-n strafund,/ difuz,/ abia licarind,/ Îti disting Chipul palid,/ Doamne,/ precum imaginea lunii/ în noapte,/ reflectata în oglinda/ unei mari învolburate” (Ma uit). Dar unde sa privim când Îl cautam în noi? Durerea pacatului e coplesitoare: „Toata numai o rana/ este inima mea,/ Doamne./ Lama gândului rau/ taie/ în carnea ei plapânda/ brazde adânci” (O rana). Poetul pare a fi ghidat aici de raspunsul dat de Mântuitorul unui sfânt care a trait nu departe de zilele noastre, Siluan Athonitul: „Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui!”. Experienta întâlnirii cu Dumnezeu mai întâi în cele mai de jos ale existentei noastre este cea zugravita iconografic în singura icoana canonica a Învierii - Pogorârea la iad: „Ieri/ m-am întâlnit cu Domnul/ în Iad./ L-am chemat/ în adâncul inimii mele/ cuprinsa/ de întuneric./ Si El a venit/ pogorându-se/ înca o data/ sa desfaca lanturile mortii/ în care ma încatusase / sarpele/ propriei mele/ minti” (M-am întâlnit cu Domnul). Urcusul, iesirea din „umbra mortii” (Psalmi 106, 14) înseamna zbucium, cautare, strigat: „Unde este lumina care nu face umbra?”. Iar raspunsul Domnului vine ca o „adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12): „inima blânda/ se face candela/ a Luminii curate,/ a Luminii vesnic ascunse,/ a Luminii celei necreate” (Lumina care nu face umbra). Viata duhovniceasca nu este deloc romantata. Aghiografia ne dezvaluie ca pâna si sfintii au avut destule poticniri sau chiar mari caderi. „Din când în când,/ cad în mine însumi,/ ca un glonte tras spre cer,/ ce nu si-a atins/ tinta” (Nestiuta seva). Cuvântul grecesc folosit în Sfintele Scripturi pentru a numi pacatul (amartía) înseamna, literalmente, „ratarea tintei”. În centrul acestui microcosmos este inima sau adâncul omului. „Inima plapânda/ Vesnic în freamat/ Totdeauna flâmânda// Daca ai putea/ Cerul l-ai sorbi/ În cavitatea ta” (Inima flamânda). În fond, autocunoasterea autentica - cea care nu poate fi separata de cunoasterea lui Dumnezeu - este o calatorie spre adâncul inimii. Dureroasa adesea, dar întotdeauna sustinuta de „bucuria aceea” care „umfla/ pânzele inimii” (Ah, bucuria!). „Te port în mine,/ Bucurie,/ si-ti simt racoarea/ în fâlfâit domol de aripi,/ ce ma-nconjoara/ când stau tacut,/ calatorind din gând catre inima” (Te port în mine). Si tot inima este locul de unde va începe trecerea la cele vesnice: „Orele, minutele, secundele,/ clipele/ se vor opri în orologiul/ inimii obosite/ iar ochii/ vor închide pentru totdeauna,/ în taina adâncului lor,/ flacara înfiorata/ a celei din urma/ candele” (Acea dimineata). Asa cum viata duhovniceasca are si momente de ragaz sau de uimire, si între poemele din acest volum avem câte un popas ce mângâie sufletul. Poate fi popas pe marginea unei amintiri: „În noptile de vara,/ când satu-si tragea peste crestet/ plapuma groasa a linistii,/ tata/ ma prindea de mâna/ si-mi descifra cu glas domol/ harta cerului” (Prinderea de mâna); sau poate fi tihna unui moment de sarbatoare: „Cerne din cer/ Faina curata/ Îngerii coc/ Pâine pe vatra” (Ler, Doamne). Între astfel de clipe se întinde firul vietii omenesti, cu fragilitatea si provocarile ei: „Pasesc timid/ pe frânghia/ întinsa peste prapastia/ deschisa larg/ sub viata.// Nu cunosc tehnici de circ/ pentru a-mi asigura echilibrul./ Desfac doar bratele/ în forma de cruce,/ încredintat/ ca Tu/ stai întins dedesubt,/ ca o tainica/ plasa de siguranta” (Plasa de siguranta). Ceea ce nu ne mai spune poetul, ci ne lasa pe noi sa descoperim este ca, la capatul calatoriei, când vom gusta din tainele Împaratiei, vom avea constiinta ca noi suntem, de fapt, ochiuri ale acestei dumnezeiesti „plase de siguranta”. Sau, altfel spus, madulare vii ale Trupului lui Hristos. * Valica Mihuleac, „Plasa de siguranta”, Editura Doxologia, Iasi, 2022.
