Dupa cel de-al doilea razboi mondial Italia nu era doar o tara slabita, lipsita de încredere, ci si una grav dezechilibrata teritorial din cauza secolului de centralism care caracterizase – începând cu 1861 – arhitectura statului, efectul principal al acestuia fiind saracirea sudului. Exista o întreaga literatura ‘meridionalista’ care arata faptul ca, prin unirea cu nordul si politicile ce au urmat, Mezzogiorno a trecut de la a concura economic si demografic nordul (Daniele 2019) , la depopulare prin migratie, înapoiere, criminalitate, carenta de capital social, somaj, lipsuri în infrastructura. „Mezzogiorno” este gruparea de opt regiuni din sudul Italiei (Abruzzo, Basilicata, Calabria, Campania, Molise, Puglia, Sicilia, Sardegna) fata de care Italia a activat, odata cu anii 1950, varii programe nationale de dezvoltare si modernizare, menite sa reduca disparitatile fata de celelalte macroregiuni din Peninsula. În Italia, spre deosebire de ce se întâmpla în România cu Moldova, „il problema del Mezzogiorno” sau „l’urgenza Mezzogiorno” ocupa prim planul agendei publice, iar politica nationala si-a asumat în ultimele opt decenii dezvoltarea sudului ca prioritate absoluta, chestiunea sudului devenind piatra de încercare în viata oricarui nou guvern. Aceste programe au vizat modernizarea economiei, consolidarea institutiilor, multiplicarea infrastructurii stradale si feroviare, stimularea remigratiei, dezvoltarea cercetarii si a sistemului de educatie, sanitar etc. Toate aceste au însemnat injectii substantiale de bani si expertiza în proiecte regionale pe termen lung în cele opt regiuni din Mezzogiorno, sudul Italiei însemnând 40 la suta din teritoriul national si 35 la suta din populatia Republicii. Harta 1. Mezzogiorno „Cassa per il Mezzogiorno”, spre exemplu, a fost un plan pentru stimularea cresterii economice a sudului, care a fost aplicat în anii 1950-1980 cu oarecare succes, dar care nu a putut micsora marea distanta dintre regiuni (Martinelli 2009) . O noua faza a politicilor de dezvoltare regionala s-a concretizat la finele anilor 1990, sub numele „Nuova Programmazione”. Accentul trecea astfel de la ajutorarea sudului prin stimulente destinate gospodariilor si întreprinderilor mici si mijlocii la dezvoltarea sudului prin asigurarea „conditiilor de securitate, legalitate, justitie; privind cercetarea si inovarea; privind serviciile publice, începând cu transportul si comunicatiile” (Viesti 2009) . Se preconiza ca prin aceste masuri abundenta economica sa produca dezvoltare sociala, culturala. Aceste planuri au redus din diferentele regionale, fara a schimba însa dramatic trendul nordului economic avansat si al sudului înapoiat, nici stereotipele despre asa-zisa harnicie a nordicilor în contrast cu prezumata inertie a sudicilor. Cu timpul s-a trecut de la opozitia nordul bogat – sudul sarac la trei grupari de regiuni: nordul, sudul si centrul Italiei („la Terza Italia”). Nu e locul aici pentru a arata motivele partialei ineficiente a programelor de dezvoltare pentru sud din aceste decenii, ele sunt multe si au de-a face cu istoria locurilor, cu erori ale politicilor regionale de care nu numai statul ci si regiunile însele (cele din sud) se fac vinovate, cu dinamici geopolitice mediteraneene si de câtva timp cu globalizarea etc. (Coppola 1997, Viesti 2009) . Ceea ce este relevant în aceasta discutie e importanta pe care Italia a dat-o si continua sa o ofere reducerii discrepantelor regionale, în principal prin investitii publice destinate teritoriului dezavantajat din sud si nu regiunilor deja dezvoltate din centru si mai ales din nord. Începând cu anii 1970, guverne de centru-stânga si de centru-dreapta si-au luat angajamentul de a aloca sudului 45 la suta din investitia publica si – desi acest lucru nu s-a întâmplat imediat – lucrurile au evoluat înspre acest obiectiv. În 2001 cele opt regiuni din sud primeau 40,4 la suta din totalul investitiilor publice italiene (Viesti 2009) , desi acesti bani nu acopereau discrepantele regionale preexistente. „În 2006, cheltuielile publice curente pe cap de locuitor în Italia s-au ridicat la 14.141 de euro. Valoarea urca la 15.719 euro în Centru-Nord si scade la 11.253 euro în cele opt regiuni din Sud. Prin urmare, un cetatean din sud, în medie, beneficiaza de o cheltuiala publica curenta cu 28 la suta mai mica decât un cetatean din centru-nord.” (Viesti 2009) Dupa 2001 si pâna în anii din urma, investitiile publice pentru dezvoltarea sudului Italiei încep, progresiv, sa se diminueze, si chiar si în centru si în nord cheltuielile pentru investitii în lucrari publice se opresc în 2008-2009 (Bianchi, Fraschilla 2020) , pe fondul crizelor economico-financiare, care gasesc Italia printre tarile europene cele mai nepregatite (v. Figura 1. Ponderea cheltuielilor în vederea dezvoltarii Mezzogiorno (anii 1951-2015; procent din PIB-ul Italiei)). Figura 1. Ponderea cheltuielilor în vederea dezvoltarii Mezzogiorno (anii 1951-2015; procent din PIB-ul Italiei) Sursa: „Relazione annuale Conti Pubblici Territoriali: Politiche nazionali e politiche di sviluppo a livello territoriale, 2017”, Ministerul Economiei si Finantelor, Italia. Iata ca PNRR (2021-2026) a devenit o alta ocazie pentru guvernul de la Roma de a arata ca exista vointa pentru dezvoltarea sudului, respectiv pentru a aloca mai multi bani în reconstruirea regiunilor saracite, de asta data prin dirijarea fondurilor europene catre partea teritoriului sau cel mai putin dezvoltat. Italia a decis sa destineze acestei parti a teritoriului, Mezzogiorno, 40 la suta din cele 82 de miliarde euro din resursele PNRR si ale Fondului complementar. „Regula investitiilor cu o destinatie teritoriala specifica nu a întâmpinat ostilitatea Bruxelles-ului si ea prevede ca, în implementarea si punerea în aplicare a activitatilor, infrastructurilor, actiunilor, chiar si în partea referitoare la interventiile oferite, 40 la suta din bani sunt directionati catre sud.” (D’Arrigo, David 2022) . În conditiile în care Italia este tara din Europa care stagneaza din 2001, este cu atât mai mult de salutat gestul de a avantaja teritorial sudul prin noul PNRR, am putea zice în detrimentul nordului si al centrului, care sunt evident mai avansate decât Mezzogiorno. Despre ce anume prevede PNRR din Italia si cum anume dezvolta Italia sudul, într-un material viitor. Dinamica disparitatilor regionale si coeziunea teritoriala în Europa Harta Dinamica disparitatilor regionale în statele europene (2000-2018) reflecta pe de o parte dimensiunea coeziunii teritoriale a statelor europene, iar pe de alta parte poate fi privita si ca o masura a eficientei politicilor regionale pentru fiecare stat în parte. Acest din urma aspect poate fi urmarit prin prezentarea diacronica a dimensiunii coeficientului de variatie a venitului pe cap de locuitor la trei momente - 2000, 2009, 2018. Valorile reduse ale acestui coeficient caracterizeaza statele cu o coeziune teritoriala mare, între ale caror regiuni exista disparitati reduse de dezvoltare, iar valorile mari sunt specifice statelor cu o coeziune teritoriala modesta, între ale caror regiuni exista diferente mari de dezvoltare. Deloc surprinzator e faptul ca valorile cele mai ridicate ale disparitatilor dintre regiuni se localizeaza în special în statele estice (Slovacia, România, Ungaria, Bulgaria, Republica Ceha si Polonia). Dintre acestea, România se situeaza pe a doua pozitie în acest non-top european, dupa Slovacia. Dar din perspectiva scalara, acest stat mic stat are o dimensiune similara regiunilor de dezvoltare ale tarii noastre. Cele trei momente alese pentru prezentarea dimensiunii coeficientului aduc informatii suplimentare. În intervalul 2000-2009 avem de-a face cu o deteriorare a coeziunii teritoriale (vizibila prin cresterea disparitatilor regionale) pentru nu mai putin de 12 dintre cele 20 de state reprezentate. Explicatia rezida în criza economica profunda în care s-au adâncit economiile statelor europene la finalul primului deceniu al mileniului. Regiunile marilor metropole s-au dovedit mai reziliente din perspectiva economica, impunând cresterea disparitatilor teritoriale interne. În intervalul 2009-2018, majoritatea statelor europene au reusit sa mai reduca din decalajele interregionale. Grav e faptul ca România se dovedeste unul dintre cele mai putin performante state. Fondurile necesare reducerii decalajelor interregionale au fost cheltuite ineficient. Figura 2 – Dinamica disparitatilor regionale în statele europene (2000-2018) Sursa primara a datelor: OCDE 2021 Autori: George Turcanasu, Alexandru Cohal. George Turcanasu, geograf, lector doctor la Departamentul de Geografie al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza”. Domeniile de interes: geografia teritoriilor, cartografie si modele cantitative utilizate în geografie. Alexandru L. Cohal, lingvist, cercetator la Institutul de Filologie Româna „A. Philippide” din Iasi. Domeniile de interes: socioantropologia migratiei si sociolingvistica migratiei.
