Si asta fiindca sinuciderea trebuie sa te aduca mai aproape de credinta în sine si de Dumnezeu. „V-a trecut vreodata prin cap ca sinuciderea ar putea dezonora moartea?“, se întreaba el. L-am întrebat zilele trecute la Polirom pe profesorul A, proaspatul cetatean de onoare al Iasilor, daca Socrate ar fi putut sa fie convins sa poarte masca. - Doar masca socratica, mi-a raspuns filozoful. - Dar Kant? - Kant avea un respect atât de mare fata de societate si fata de fiecare individ, încât ar fi purtat orice fel de masca daca i s-ar fi cerut. - Chiar si de gaze? - Chiar si de gaze, a raspuns profesorul. Si asta nu i-ar fi stirbit cu nimic din prestigiul înalt de care s-a bucurat în timpul vietii si se bucura si azi autorul Ratiunii pure, a adaugat el. - Dar Schopenhauer? - Schopenhauer purta pretutindeni masca mortii crepusculare, pe care o scotea doar în timpul somnului, când sculându-se din asternut pipaia peretii gândurilor sale... Apoi, constatând ca totul suna gol, o aseza la loc si adormea linistit, nu înainte însa de a-si pune nervii pe bigudiuri, ca sa apara neschimbat a doua zi. - Dar Nietzsche? - Odata ce-l avea pe supraom de partea sa, Nietzsche nu mai avea nevoie de nici o masca. Dar cum epiderma sa era extrem de sensibila, chiar daca ar fi încercat, pe masca i-ar fi aparut ciorchini întregi de furuncule si o multime de eczeme. Oricum am privi lucrurile, Nietzsche era un om antisistem, iar masca l-ar fi împiedicat sa-si desfasoare în gol gândurile. Înainte de a ne despartit i-am mai pus doua întrebari pe aceeasi tema profesorului A: - Dar oare Eminescu ar fi purtat masca?! - Nu, categoric nu, mi-a raspuns filozoful. Eminescu era omul antisistem. Ar fi refuzat sa creada în existenta virusului si în eficienta mastii. - Dar Caragiale? - Caragiale ar fi jubilat. Spiritul sau ludic s-ar fi pliat imediat pe filozofia si psihologia curentului, astfel ca si-ar fi pus pe fata nu o singura masca, ci o suta. *** O seara superba petrecuta pe terasa Hotelului "Eden" în compania lui Nicolae Breban, Aurei Cristi, lui Bogdan Cretu si Ioan Cristescu. A vorbit, desigur, mai mult Breban. Sau doar Breban. Monologul sau a fost întrerupt de poeta Aura Cristi, care a intervenit la timpul oportun cu câteva observatii si completari si tot felul de detalii, pe care Nicolae Breban, în avântul sau autodevorator, omisese sa le faca. Incisive si necrutatoare, dialogurile dintre Breban si Aura Cristi treceau dincolo de limita tandretii si a tachinarii pure, amintind de dialogurile personajelor dostoievskiene, împingându-te spre marginea abisului unde iubirea, chiar iubirea de sine, si ura îsi dau mâna înainte de a se arunca în gol. A fost, de fapt, un dialog ce se semana foarte bine cu un balet, în care înaltarile, reverentele si caderile se desfasurau unele dupa altele, într-un ritm oximoronic, pe cât de abrupt, pe atât de tandru. Dialogurile dintre Nicolae Breban si Aura Cristi împinse spre marginea prapastiei mi-au amintit de discutiile contradictorii dintre Sinucigasul si tânarul Moss, protagonistii romanului Ultimul capitol de lui Knut Hamsun, o carte splendida ce are puncte comune cu romanul Muntele vrajit al Thomas Mann, unul din idolii lui Nicolae Breban. "Caut o forma adecvata, întelegeti?" spune Sinucigasul din Ultimul capitol. Adica o forma adecvata de sinucidere. "Doar n-o sa-mi iau viata asa, oricum", adauga el. Si asta fiindca, sinuciderea trebuie sa te aduca mai aproape de credinta în sine si de Dumnezeu. "V-a trecut vreodata prin cap ca sinuciderea ar putea dezonora moartea?", se întreaba el. Într-un fel si Nicolae Breban poate fi perceput ca un sinucigas, ca un sinucigas care vrea sa atinga nemurirea prin arta sa. De aici, si toate iesirile sale publice ce sfideaza limitele bunului simt comun. Pentru mine, întâlnirea cu Nicolae Breban a însemnat o lectie despre viata, despre asumarea propriului destin, si o lectie despre solitudinea creatorului. El e singur, permanent singur, obsedat de ideile si de personajele sale extrase din magma propriului sau abis existential. În esenta, Nicolae Breban, cauta un Mesia. Un Mesia nu pentru ceilalti, ci doar pentru el. Si de multe ori, se lasa sedus de ideea ca Mesia caruia ar vrea sa-i dedice întreaga viata e chiar el. De aici si întrebarea decupata din Bunavestirea sa, care are ceva din resemnarea si tristetea eminesciana a Odei în metru antic: "Misterul propriei mele vieti unde sa-l aflu?" Cum, unde?! Nicaieri. *** Agapa se prelungi destul de mult. Breban era în verva. Parea neobosit. Totusi, l-am vazut de câteva ori lasându-si usor capul în piept, privind undeva în golul cascat sub el. Îi erau suficiente însa câteva fractiuni de secunda pentru a-si reveni si a aborda radical, în tromba, un alt subiect. Îi evoca destul de des pe prietenii sai Nichita Stanescu si Eugen Simion, cu care obisnuia sa se plimbe prin curtea Academiei; pe Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, care îl luase în brate sprijinindu-l într-un moment de cumpana, pentru ca apoi apoi sa-l abandoneze cu totul, pe Ileana Malancioiu si pe Dumitru Tepeneag. A vorbit si despre Virgil Mazilescu, un personaj cu alura dostoievskiana, aflat mereu în opozitie cu ceilalti. Îl angajase, nici el nu stia de ce, ca redactor la România literara. Nu erau prieteni si nici nu se simpatizau prea mult. A fost pur si simplu un impuls. L-a chemat la el si l-a angajat, apoi aproape ca l-a pierdut din vedere. Cele mai dragi amintiri erau însa cele legate de Nichita Stanescu. Nichita, dupa parerea lui Breban, chiar si în momentele sale de cadere dadea impresia ca este inspirat. Autorul Necuvintelor nu voia sa traiasca oricum, de aceea cauta tot timpul sintagme potrivite, care sa-i propulseze geniul spre cunoasterea de sine si spre cunoasterea celorlalti. El cauta sa ajunga la adevarul ascuns în pietre si la adevarul ascuns în coamele cailor fluturate de vânt. Desigur, jocul nu-i iesea întotdeauna. De multe ori, întorcând cuvintele pe dos, Nichita perora în gol. Dar oricum l-ai fi luat, jocul era fascinant. Ascultându-l pe Breban, fiind atent si la completarile Aurei Cristi, legate de o întâmplare sau de alta, care încerca sa confere discutiei o aura de luciditate, în timp ce Breban marsa pe latura metafizica a lucrurilor, golindu-le de sens si propulsându-le mereu catre un altul, încarcat de mister, mi-am dat seama ca autorul Bunavestirii nu venise întâmplator la Iasi. Venise sa ia pulsul locului si sa lase în urma un mesaj. Oferirea premiului revistei Convorbiri literare fusese doar un prilej pentru a revedea orasul Junimii. De aceea, Breban a vorbit mult. El voia sa lase o anumita impresie asupra unui public ceva mai putin nervos decât cel din capitala, un public meditativ, obisnuit sa rememoreze întâmplarile. În timp ce vorbea adresându-se întregii asistente, aveam impresia ca prozatorul ma studiaza cu atentie, cântarindu-mi gesturile din ochi. La un moment dat, întrerupându-si peroratia, m-a întrebat: - Cât îmi dai ca sa-ti scriu un autograf si sa te fac mare? Tocmai îi aparuse la Ed. Ideea Europeana editia definitiva a romanului sau Bunavestire cu o prefata semnata de Eugen Negrici si o postfata scrisa de Bogdan Cretu, care se afla cu noi la masa. Am încercat sa-i spun ca am fost la lansarea primei editiei a romanului aparut la Ed. Junimea în 1977. Tineam bine minte scena. La lansare au vorbit Nicolae Manolescu si Nichita Stanescu. Si daca nu ma însel Mircea Radu Iacoban, directorul de atunci al editurii, Corneliu Sturzu si Horia Zilieru. Breban însa nu ma asculta. Poate ca nu-l interesa trecutul, ci doar prezentul. Probabil ma testa, vrând sa vada cum reactionez. Întrebarea era destul de incomoda. Trebuia sa gasesti o sintagma potrivita ca sa iesi din impas. - Mai mare decât sunt? am zis. - Mai mare, a replicat Breban. Macar cu un deget sau chiar cu o pala. Gândeste-te ca viitoarele generatii vor citi dedicatia mea si cota ta va creste în ochii lor. - Cât cereti de obicei? - De obicei cer foarte mult, dar nu dau decât pe gratis. - De ce? - Pentru ca nu-l pot face mare cu un deget sau palma pe oricine, ci doar pe cei ce merita. - Va sa zica asa... Asa a zis Breban, privindu-ma pe sub ochelari. Si acum, va rog sa pastrati reculegere la masa, ca sa ma pot concentra. O dedicatie, adauga el, e ca un portret. Autorul te studiaza cu atentie, îti pipaie trasaturile de caracter, rezistenta la stres, rezistenta la tentatii, si apoi îti scrie dedicatia. Ati înteles? - Am înteles, am zis. Zicând acestea, Breban a luat de pe masa pixul lui Bogdan Cretu si a început sa scrie dedicatia promisa. În timp ce îmi scria, am început sa ma gândesc aiurea, dupa obiceiul meu. Breban însa m-a simtit imediat ca nu sunt atent, si m-a mustrat în stilul sau: - Când Nicolae Breban îti scrie o dedicatie, nu trebuie sa te gândesti decât la Nicolae Breban si la dedicatia sa. Daca el e concentrat asupra ta, tu de ce îti învârti mintea în gol? Cum o sa-ti poata scrie ceva coerent, când tu te gândesti aiurea? Trebuie sa fii pe aceiasi lungime de unda cu Breban, ca sa poata fi el, la rându-i, pe aceiasi lungime de unda cu tine. Ai înteles, Nichita? m-a întrebat. - Am înteles, am zis. Nichita Danilov este scriitor si publicist.
