De Ziua Nationala, pe lânga pocnetele sticlelor de sampanie si exploziile artificiilor, mai staruie un zgomot de fond: concertul înfundat al pumnilor batuti în piept de compatriotii care, asemenea popcornului în tigaia încinsa, se înfoaie bombastic, „mândri ca sunt români”. Nu stiu altii cum sunt, dar eu când ma gândesc la primul strigat de protest articulat atunci când doctorul mi-a dezlegat cordonul ombilical înfasurat în jurul gâtului si m-a scufundat în apa fierbinte ca sa-mi alunge culoarea vinetie, nu ma pot abtine sa nu-mi spun parerea. Era într-o sâmbata, în prima zi de decembrie a anului 1962, pe la vreo zece si jumatate dimineata când, dintr-o mama ieseanca si un tata botosanean, apaream si eu, dragalita Doamne, cu ajutorul unui faimos ginecolog evreu, în salonul modernului (pe atunci!) spital al capitalei Regiunii Suceava. Parintii mei erau ziaristi la cotidianul local, fost „Crai Nou” (devenit în anii socialismului biruitor „Zori Noi”), astfel ca am locuit toata viata la bloc, având norocul unor „zone bune” atât în Suceava, cât si în Botosani, Iasi, Paris sau Chicago. Desi nascut si trait în copilarie în centrul orasului Suceava, mi se pare hilar sa pretind ca as fi „bucovinean”, nu numai pentru ca stau în Iasi de aproape jumatate de secol sau ca experientele mele de locuire sunt mai aproape de „satul global” decât de provincialismul tipator, ci si pentru ca împartasesc convingerea ca altele sunt determinarile esentiale ale identitatii chiar daca locul nasterii, familia, nationalitatea sau tusele accidentale ale naturii studiate de antropologie si genetica au si ele rostul lor în existenta noastra. Cred totusi ca, înainte de a fi mândri, ar trebui sa meditam la ce suntem cu adevarat. Bineînteles ca sunt român. Pe linia tatii, tot ce se cheama Cîntec (în diverse forme de ortografiere, precum moldovenizarea excesiva facuta de secretarul comunei Nicseni în certificatul lui de nastere!) au radacinile în satul Cucorani din Botosani. E un nume neaos care pleaca, desigur, de la un supranume al unui razes din zona si, în ciuda mitologiei de familie, ultimul atestat cert este strastrabunicul Gheorghe pe care-l gasim într-o catagrafie, precum si între taranii care semneaza petitia catre prefect împotriva darâmarii casei din Ipotesti unde s-a nascut Eminescu de catre familia Papadopol, noul proprietar. Pe linia mamei, radacinile pur românesti sunt usor completate cu un pan polonez, Iacobetki care, îndragostit de o frumusete a locului, se casatoreste si îsi schimba numele în Iacobescu, iar apoi, ca sa scape de armata, în Raschitor, familie veche si ramificata în satul Valea Lupului, azi vesela Zona Metropolitana asaltata de ieseni dornici de suburbii mai linistite. Toti au fost tarani, evident, abia parintii mei facând studii superioare si amenajând o casa cu biblioteca si lucrari de arta în care, la Botosani, intrau des scriitori si artisti. Sunt botezat ortodox, desigur, si asta este o poveste care merita transmisa mai departe. În anii '60 când au facut parintii mei studiile la Bucuresti (ocazie cu care s-au cunoscut!) ziaristica era o componenta majora a mecanismului ideologic al partidului „muncitoresc” impus cu forta de tancurile Armatei Rosii. În consecinta, se putea studia numai la Scoala Superioara de Partid (devenita în timpul lui Ceausescu „academie social-politica”) „Stefan Gheorghiu” de la Bucuresti, mediu universitar de unde era expurgat orice comportament mistic motiv pentru care casatoria religioasa sau botezul copiilor la biserica puteau aduce sanctiuni grave mergând pâna la exmatricularea din facultate. Mama, o frumusete a timpului, cu un gust desavârsit si astazi, a trait toata viata regretul de a nu se fi putut îmbraca mireasa (pâna si tinuta de culoare alba la Starea Civila putea aduce pedepse!), ramânând cu superstitia ca moartea prematura si tragica a tatalui meu ar putea avea de-a face cu lipsa binecuvântarii ceresti a casatoriei. În acest context, am întrebat-o mai târziu, când am început sa analizez istoria, cum a fost posibil botezul meu când ei lucrau la ziarul partidului, ba chiar tata era direct sef de sectie la cultura si reportaj? La prima lor vizita la Suceava, bunicii de la Valea Lupului, Tataia si Mamaia, l-au echipat de gala pe primul lor nepot si, zâmbindu-i gales turnatoarei blocului care iesea sa vada ce se întâmpla pe palier, „l-au scos la o plimbare” pe cel mic într-o friguroasa seara de februarie a anului 1963. Cum Tataia (care, în paranteza fie spus, la acea vreme era secretarul de partid si seful garajului la Antibiotice Iasi) avea un excelent simt de orientare de când supravietuise lagarului sovietic a dibacit o biserica mai retrasa, l-a trezit din somn pe preotul speriat de moarte de asa o vizita târzie si au purces la savârsirea tainei botezului în ciuda pericolelor ideologice si penale pe care acest act curajos le putea provoca membrilor de partid. Unde s-a întâmplat asta, am întrebat eu, decenii mai târziu? „La Zamca, mama” - mi-a zis bunica. Totusi, facând eu cercetari în anii din urma, a reiesit ca Manastirea Zamca, precum multe altele, era închisa în acele vremuri. Punând cap la cap cele povestite de bunica si ce mai stia mama (care, fireste, nu fusese de fata la botez) despre traseul urmat în cartier a reiesit ca singura cu zid împrejmuitor (ca o manastire) care este si azi la poalele dealului Zamca din Suceava nu putea fi decât Biserica „Sfântul Simion” cunoscuta si drept Biserica Armeneasca Turnu Rosu. Dar nu din cauza acestor incertitudini am ramas eu un sceptic respectuos. Numai punând cap la cap aceste câteva fragmente dintr-un puzzle identitar mult mai complex, e limpede de ce nu ma consider legat de vreo eticheta. Am vazut în ultimele decenii o crestere surprinzatoare a sentimentului ca identitatile regionale se întaresc prin discriminare si deprecierea jignitoare a altora. Ma uit mai curând amuzat cum diversi imbecili cred ca simpla întâmplare ca te-ai nascut în Bucovina, în Ardeal sau în Banat îti confera automat o superioritate intelectuala si naturala fata de cei nascuti pe alte meleaguri. E ceea ce numesc, batjocoritor, „superioritatea argatului care a slujit la stapâni mai spalati”. Desi înca tovarasul Marx amintea despre „schimbarea jugului de lemn otoman cu cel de fier austriac”, multi dintre locuitorii acestor regiuni istorice, unde, cum arata istoricul Marius Turda, au înflorit teoriile eugeniste si scolile rasiste de antropologie, se considera „superiori” doar prin simpla întâmplare a locului nasterii. Din aceeasi categorie, pot fi amintiti si patriotii naturali care cred ca e suficienta invocarea galesa a românismului pentru a obtine, pe loc, un transfer de virtuti ancestrale de dârzenie, vitejie, cumpatare, omenie si succes cum, presupun ei, le-au avut înaintasii, calitati care sa le mai condimenteze de la sine vietile goale, terne si searbede. Defectele neamului nu se pun, Doamne fereste! Dar ce înseamna în fond virtutile si slabiciunile neamului? Cel mult, cum am evocat si eu discret aici, o matrice fondatoare din care fiecare dintre noi se dezvolta, parfumat sau toxic, gratie celor vazute si învatate în familie, în scoala, în mediul prietenilor, al magistrilor sau al interlopilor în care s-a format. „Fiecare pentru sine este facator de bine” spune o vorba ancestrala. Sau de rau. Asa ca, da, nu pot fi mândru (sau rusinat!) decât pentru ceea ce sunt, iar cititorii mei inteligenti, care stiu ca detest orgia egolatra, mincinoasa si excesiva, de self-marketing care îneaca social media, vor întelege de ce, chiar ca brav român ortodox, nu-mi spun azi „La multi ani!”. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
