De ce scriu altii si pentru cine. Îmi plac anchetele literare, mai ales cele din perioada dintre cele doua razboaie mondiale când, ca efect al zamislirii României Mari, a avut loc o renastere a culturii nationale. Desi scriitorii de succes câstigau foarte bine, iar posibilitatile de afirmare se dovedeau numeroase, majoritatea literatilor se declarau nemultumiti de timpurile în care traiau. În viziunea lor, poporul era harnic si cu multa credinta în Dumnezeu, dar sarac, iar clasa politica, obtuza si corupta. Recent, mi-a picat în mâna o carte aparuta cu aproape un sfert de secol în urma dedicata tocmai anchetelor literare realizate în anii 1930, dupa model francez. Fascinanta lectura. Multi scriitori din acea perioada sunt astazi uitati, pe nedrept as spune. Câtiva au parasit tara din pricina instalarii ulterioare a regimului comunist, unii s-au dat la fund, altii au fraternizat cu dusmanul, de buna voie ori dupa ani grei de temnita politica. Cei mai ghinionisti au ajuns la gropile comune. Cei mai norocosi au murit înainte de distrugerea României Mari. Revenind la anchetele literare din anii 1930, raspunsurile scriitorilor la întrebarea „De ce scrieti?” ne dezvaluie atât anumite secrete ale propriilor minti, cât si informatii esentiale despre tribulatiile lumii interbelice. Oricum, atitudinile sunt diverse, interesante, iar uneori de-a dreptul paradoxale. Eugen Ionescu scria ca sa se amuze, dar si dintr-un obicei prost. A fost vanitos, dar i-a trecut. Credea ca doar geniile trebuie sa scrie, pentru a-si împartasi emotiile muritorilor de rând, dar Rebreanu i se parea lipsit de inteligenta, Ionel Teodoreanu, mercantil, iar Cioran, neserios. Asa ca si-a pierdut încrederea în literatura. În literatura altora. Hortensia Papadat-Bengescu nu stia de ce scrie, dar compunea numai în momentele de inspiratie. Doar atunci vedea întreg romanul pe care avea sa-l transpuna pe hârtie, doar atunci îsi simtea perfect personajele. Poezii a compus din disperare, dar pe cele mai multe le-a ascuns fiindca le considera ceva prea personal. Mircea Vulcanescu, chestionat chiar în timp ce dadea gata un snitel cât roata carului, pare nedumerit de întrebare. Se lanseaza în chestiuni filosofice, dar si în obscure presupozitii psihologice. Pâna la urma, stabileste ca totul se reduce la eu, un eu obligat sa-si asigure continuitatea. Cu toate acestea, recunoaste ca este putin schizofrenic. Considerat una dintre cele mai stralucite minti ale Românei, Vulcanescu fusese numit directorul general al vamilor! Sasa Pana scria ca sa nu fluiere, N. Crevedia, ca sa se bucure, Pastorel Teodoreanu, pentru a se pune bine cu Dumnezeu, dar si cu dracul, Mihail Sebastian, din responsabilitate, Gib Mihaescu, fiindca îi placea, Ion Minulescu, din acelasi motiv pentru care mânca, dormea, iubea. Altii scriau din superstitie, din manie, din orgoliu, din greseala, din lipsa de talent, din teama de a nu fi singuri, pentru a rezolva enigmele din jur, pentru mase, pentru cei asupriti, pentru premiul Nobel. Am lasat la final un iesean de care probabil nu mai stie nimeni: Gr. Trancu-Iasi (1874-1940, n. Târgu Frumos), om politic liberal, avocat, profesor universitar, memorialist. Întemeietor si conducator al Ministerului Muncii si Ocrotirilor Sociale, la începutul anilor 1920, Gr. Trancu-Iasi visa o lume mai buna. Cu doar doua zile înainte de a fi chestionat de realizatorii anchetei o întâlnise lânga Târgu-Jiu pe mama Ecaterinei Teodoroiu. Femeia umbla ca o cersetoare. Nu-si primise pensia de trei luni. „Cei care au luptat si au murit (în Marele Razboi) au avut credinta într-o lume mai buna. Din nenorocire, cei rai au cules rodul. (…) Înainte de razboi, individul era mai bun, colectivitatea era mai rea. Dupa razboi s-au schimbat lucrurile: colectivitatea a devenit mai buna. (…) Chiar si în lupta apriga pentru existenta trebuie sa tinem contactul cu eternitatea, cu credinta ca ceea ce se întâmpla azi nu este ultimul Cuvânt al evolutiunii sociale si ca vor veni zile mai bune, mai senine”, scria Gr. Trancu-Iasi. Peste doar câtiva ani, al doilea razboi mondial nimicea România Mare. Prin teroare si alegeri furate, în România învinsa, umilita si ciuntita, amicii rusi îi cocotau la putere pe comunisti, alti mari iubitori de popor. Habar n-am ce s-a întâmplat cu mama Ecaterinei Teodoroiu.
