Multi adulti trateaza fricile copiilor în mod condescendent. Ce daca se teme, e normal, spunem, copilul va creste si totul va trece; sau - toti ne-am temut cândva de ceva si iata, am crescut si nu ne-a mai mâncat lupul. Dar, în acelasi timp, adultii tac mâlc despre cât de multe necazuri le-a cauzat frica în copilarie, si poate ca si acum, doar ca ei au învatat sa le ascunda bine. Zilele acestea, în tramvai, un baietel de aproximativ 3 ani împreuna cu mama discutau despre fiorosul lup din Scufita Rosie. Cum asemenea dialoguri nu le asculti toata ziua, recunosc ca am tras cu urechea. „Si lupul are dinti mari?!” a întrebat curios baietelul. „Da, i-a raspuns mama, e fioros.” Copilul a ramas pe gânduri, uitându-se într-un punct fix. „Manânca si copii?” a continuat el cu o voce stinsa. „Sigur, mai ales pe cei obraznici. Nu lasa nici o farâmita din ei.” Copilul s-a crispat: „Bica a zis ca eu sunt obraznic.” „Daca nu esti cuminte si nu manânci tot, a spus mama pe un ton serios, lupul o sa vina noaptea când dormi si o sa te manânce!” Multi adulti trateaza fricile copiilor în mod condescendent. Ce daca se teme, e normal, spunem, copilul va creste si totul va trece; sau - toti ne-am temut cândva de ceva si iata, am crescut si nu ne-a mai mâncat lupul. Dar, în acelasi timp, adultii tac mâlc despre cât de multe necazuri le-a cauzat frica în copilarie, si poate ca si acum, doar ca ei au învatat sa le ascunda bine. Fiecare dintre noi experimenteaza periodic un sentiment de anxietate - acesta este unul dintre aspectele activitatii noastre mentale. Dar adultii au experienta si cunostinte care adesea ajuta la rationalizarea a ceea ce se întâmpla si la reducerea intensitatii experientelor. Copiii nu înteleg multe si experimenteaza mult mai acut. Adesea, ceea ce sperie un copil poate parea un fleac pentru un adult. Însa sentimentul de frica îl face pe copil sa experimenteze emotii cu adevarat puternice care îi pot pune instantaneu stapânire pe întreaga lui lume mica. Probabil, nu exista parinte care sa nu încerce sa convinga copilul sa nu se teama, dând argumente rezonabile despre siguranta casei. Dar copilul tot cere sa lase lumina aprinsa si refuza sa intre în camera întunecata. Faptul este ca în spatele fricii de întuneric se afla frica de necunoscut. Copilul are nevoie de confirmarea vizuala a gândurilor sale, în ciuda capacitatii copilului de a imagina. Are nevoie sa vada cu propriii ochi, chiar daca copilul stie ca obiectele familiare îl înconjoara. Daca frica de întuneric este devalorizata si ignorata, când va fi adult va ramâne cu aceeasi frica de necunoscut. Acest lucru duce adeseori la letargie si retragere. O alta frica pe care o experimenteaza copilul este frica de a se pierde. Cel mai adesea, aceasta conditie este cauzata de parinti. Copiilor li se spune adesea: „tine-te de mâna mea, altfel te vei pierde”, „joaca-te doar în fata ferestrei, ca sa te pot vedea”. Adica, aici vorbim în primul rând despre interesele unui adult. Pronuntând la nesfârsit „te vei pierde”, adultul îi insufla copilului ideea de a fi mereu la vedere. Si atunci totul va fi bine pentru el, nu va pati nimic. Pe de o parte, astfel de copii sunt siguri ca bunastarea lor depinde direct de popularitatea lor. Ei încearca în viata sa „fie la vedere” prin toate mijloacele, inclusiv prin cele care sunt discordante cu societatea. Cu o astfel de dorinta patologica de popularitate, cu orice pret, o socializare sanatoasa nu poate avea loc. Pe de alta parte, o persoana, de fapt, „pierduta” în multime, e o persoana care va avea o stima de sine alterata. A te pierde în multime e riscant pentru ca acea persoana a fost crescuta sa nu se amestece cu altii, sa fie mereu în vizor, altfel nu mai are nici o siguranta. Teama de moarte e si ea pe lista care înfricoseaza copilul. Adesea, un copil trebuie sa experimenteze moartea unei rude la o vârsta destul de frageda. Principalul lucru pe care parintii trebuie sa si-l aminteasca este ca copiii nu trebuie sa fie dusi la înmormântari sau la priveghi. Într-o astfel de situatie, psihicul fragil al copilului e atacat din mai multe parti: necunoscutul, situatia de neînteles, atmosfera, comportamentul, bocetele celor dragi. Copilul realizeaza ca ceva rau si ireparabil i s-a întâmplat unei persoane dragi, unei bunici, de exemplu, dar în acelasi timp nu întelege de ce pentru ca nu i se explica situatia. Daca s-a întâmplat asta pentru ca el nu a ascultat? În timp ce adultii sunt ocupati cu suferinta lor, nu sunt atenti la trairile copilului, care începe sa aiba teama ca acest lucru se poate întâmpla tuturor: parintilor lui sau chiar lui. Daca mor si eu? La vârsta adulta, acest lucru poate duce la dorinta de a-si trai viata foarte intens, chiar si cu riscuri. Toate acestea se întâmpla pentru ca o persoana care a experimentat frica teribila de moarte în copilarie, simte nevoia sa fie prea viu, ca sa spun asa, în fiecare zi. Îmi traiesc clipa, nu ma intereseaza ce va fi mâine! mi-a spus un adolescent dependent de drog. Problema alcoolismului si dependentei de droguri este, de asemenea, strâns legata de frica de moarte a copiilor. Sufletul unui copil este foarte vulnerabil. Cel mai rau lucru este ca copilul poate uita rapid de aceasta rana. Si atunci ea va continua sa-si traiasca viata de „umbra” în el, mergând din ce în ce mai adânc în subconstient, iar traumele si fricile din copilarie devin cauzele problemelor si esecurilor noastre „adulte”. Adesea, copiii nu îsi pot explica frica în niciun fel. Anxietatea poate aparea atât de des si poate prelua copilul atât de mult încât îsi pierde controlul. În astfel de cazuri, exista frici de spatii deschise si închise, frica de cutite, de clovni si Mos Craciun, de seringi, de hoti sau politisti. Daca nu esti cuminte, te dau la nenea politist! Daca devine dificil pentru un copil sa comunice cu ceilalti asta se întâmpla pentru ca îi este frica constant sa faca ceva sau sa spuna ceva ce ar putea fi gresit. Ca urmare, copilul cade într-o izolare psihologica, din care deja îi este greu sa iasa fara ajutor din exterior. Problema este ca o astfel de anxietate poate „încetini” activitatea diferitelor sectiuni ale psihicului. Si atunci copilul nu este capabil sa-si dezvaluie potentialul intelectual, sa-si dea seama de abilitatile inerente personalitatii sale. În plus, asa cum stim, frica reduce capacitatea de a gândi logic. Alti copii se tem de orice afisare deschisa a emotiilor, ceea ce creeaza probleme uriase si contribuie la aparitia complexelor în adolescenta, când personalitatea în crestere este pur si simplu sfâsiata între ratiune si sentimente. Astfel, copiii parintilor divortati, conform statisticilor, ajung, la maturitate, si ei la divorturi, în multe cazuri. Le este greu sa construiasca relatii cu membri de sex opus. Iar motivele trebuie cautate în situatiile traumatice, conflictuale din perioada copilariei. Dificultatea consta si în faptul ca prescolarii de la 3 la 7 ani, suporta foarte greu divortul parintilor, mai ales daca e unul cu nabadai. Li se pare ca sunt de vina pentru faptul ca tata, de pilda, nu a vrut sa mai locuiasca cu el si mama lui, ca ceva nu este în regula cu el, copilul, în acest fel. Taica-tau a plecat la aia, nu-i mai placea de noi, acum are si copil! spune indignata mama. E mai bun sau mai frumos acel copil decât mine? se va întreba în sinea lui micutul. Poate trebuia sa fiu mai cuminte la gradinita? A plecat fiindca nu-mi placea ciorba?Acest complex obliga, de pilda, la maturitate, femeia sa accepte rolul de „victima” în casatorie, deoarece în subconstientul ei a fost înregistrat un sentiment de vinovatie. Initial este sigura ca daca sunt conflicte în familie, sau sotul se îmbata si o loveste, toata vina este a ei, asa ca încearca din toate puterile sa salveze familia, acceptând orice umilinta. Se întâmpla ca rolul „victimei” sa fie jucat si de un barbat, evident. De asemenea, unele angoase la copii pot fi generate de însusi adultii care înconjoara copilul, care involuntar „infecteaza” copilul cu frica, persistent, indicând emotional pericolul. Cea mai evidenta cauza a temerilor copiilor este o situatie traumatica traita anterior. De exemplu, daca un copil este muscat de un câine, exista sanse mari sa-i fie frica de câini în viitor. Daca parintii intimideaza copilul cu personaje din povesti sau basme, ca în cazul din tramvai, în încercarea de a-si atinge propriile obiective, copilul poate sa se teama sa fie singur sau în întuneric. Baza formarii fricii este si anxietatea generala a mediului imediat, care transmite copilului un numar mare de interdictii si un cadru pentru esec. Mamele si bunicile avertizeaza adesea copiii cu fraze: „Atentie! Ai sa cazi, te vei rani, îti vei rupe piciorul!”, „Daca nu ma tii strâns de mâna, te calca masina !” Dintre aceste fraze, copilul, de regula, percepe doar a doua parte. Înca nu întelege pe deplin despre ce este avertizat, dar este plin de un sentiment de anxietate, care se poate transforma în temeri persistente. Si acum, o sa ma întrebati ce sa faceti, sa nu cititi basme copiilor? Oh, nu, cititi-le cât mai multe! Cunoasterea imaginilor si personajelor „negative” ale basmelor este necesara pentru copii. Aceste personaje îi pot familiariza cu aspectele negative ale relatiilor umane, cu cruzimea, lasitatea si înselaciunea, ura si prostia, insensibilitatea si lacomia, precum si cu pericolul, în general. Si apoi, în basme, binele triumfa întotdeauna asupra raului, viata învinge moartea, iar acest lucru face posibil sa-i aratati, prin comunicare, copilului cum sa depaseasca dificultatile. S-a observat ca acei copii ai caror parinti nu le citesc povesti, nu participa cu ei la jocuri, dar în acelasi timp îi ameninta cu personaje de care ei nu au idee, devin adultii anxiosi. Temerile dispar atunci când copilului i se ofera libertate în gândire, dialog si independenta în jocuri. Parintii trebuie cu siguranta sa participe la ele, sa schimbe rolurile spre beneficiul copiilor. De îndata ce „lupul fioros” apare, începeti o lupta imaginara cu el, pâna când micutul si curajosul dumneavoastra vânator îl va învinge. Apoi, când stingeti lumina în camera lui, promiteti-i, înainte de a-i spune noapte buna, un mare premiu a doua zi: o carte cu povesti, pentru ca lupta trebuie sa continue, nu?, si, bineînteles, si prajitura lui preferata. Cristina Danilov este psiholog
