În loc de prefata, doua însemnari de jurnal amnasan. Tablou cu limacsi Zilele trecute, numarul de limacsi bruni-roscati culesi a scazut vertiginos, evident, si din cauza, pardon, datorita caniculei: 16, 11, 7, 4, 3, 0! „Ca la cazurile de covid”, vorba unui prieten. Azi, ridicând o bucata mare de beton, ce sa vezi: o echipa de fotbal cu rezerve cu tot! Ia sa mai ridic si caramizile astea: voila, alti limacsi! În total: 29! Desigur, am banuit eu ca nu i-am „cules” pe toti, peste zi ei se ascund în locuri racoroase si umede, sub pietre si caramizi, sub lemne vechi, cum am constatat ieri în gradina, sub râpa: ia sa vad ce lemne de aici mai sunt valabile... Pai, mai niciunul, dar gramada a fost ascunzisul ideal pentru zeci de limacsi dupa ce cosisem iarba dimprejur! Mprastiind apoi musuroaiele, poftim: de-s mai mari, sunt ascunzisuri pentru limacsi! (16.07.21) Dupa un vârf de peste 300 alaltaieri (explicabil, plouase bine), azi abia de am adunat 20. Apoi, învârtindu-ma prin fata surii, ca de obicei, înca cinci. Unul, aproape de un Tigerschnegel, un limax autohton, tigrat . Din pacate, relatia nu-i de unu la unu (bine ar mai fi!), ci de cel putin 20:1, dar teama mi-e ca-i de 50:1! Ca fapt divers, am observat ca limaxul tigrat iese seara mai târziu si se retrage dimineata mai devreme decât limaxul brun-roscat... Un melc mult mai discret, cum ar veni. (22.07.21) Arionul stramosesc Cu vreo saptamâna în urma, am primit pe messenger de la fosta sotie un articol din Süddeutsche Zeitung (aparut în editia de München din 24 iulie a.c.). L-am cautat pe net, sa aflu autorul, titlul, dar n-am putut da de el, de, SZ nu prea ofera nimic gratuit. În fine, articolul e bazat pe observatiile „melcologului” Michael Schrödl, care preda la Facultatea de Biologie a Universitatii Ludwig-Maximilian din München si e, pe deasupra, si autorul unui roman cu care vrea sa convinga publicul larg de necesitatea apararii diversitatii speciilor, eroul cartii fiind un cercetator al limacsilor, Don Arturo. Articolul debuteaza cu o concluzie: „Ca exista acum atâtia limacsi este nota de plata pentru dragostea noastra fata de-o gradina sterila“, este citat Schrödl, în ziua de azi, multe gradini fiind curatate blanc, cu iarba scurta (gazon), fara ascunzisuri pentru specii inamice care sa-i manânce, plantate cu legume sau flori carora le-ar fi fost luata orice amaraciune (gust amar) tocmai prin cultivarea îndelunga – habitatul perfect pentru limacsi. Ironia e ca lor le place tot ce-i planta „rafinata” (de cultura, frageda, „dulce”), dar ei, cel putin la maturitate, au un gust ultra-amar, de unde si faptul ca nu-i manânca decât niste rate indiene alergatoare! Dar, oricum, a fost primul moment în care mi-a scapat un „pe dracu!”: curtea de la Amnas nu seamana defel cu vreo gradina germana mai sus descrisa, este, adica, plina de biodiversitate, cu doar doua-trei parcelute cultivate, acoperita în rest de iarba (dar nu gazon!), cu mormane de pietre de râu si crengi uscate si tot s-a umplut cu limacsi, devenind un habitat perfect pentru ei, fara vreun inamic natural pâna în momentul în care m-am apucat sa-i strâng zi de zi. Imaginati-va ca anul asta am „cules“ peste 3500 de limacsi brun-roscati la sfârsit de mai si aproape 3000 (peste 2900) în iunie-iulie, ultima data cifra sarind la 101 marti, dupla ploaie! Dar, da, pot fi de acord cu cercetatorul-romancier când spune ca „ei /limacsii/ sunt o oglinda a stilului nostru de viata”, caci din cauza lui s-au re-raspândit prin Europa (cum vom vedea acusi). Apoi urmeaza pasajul care m-a contrariat binisor: „Multa vreme, cercetatorii ar fi pornit de la ideea ca varianta brun-roscata a limaxului, care se extinde din anii 1960 prin Europa Centrala si îi înlocuieste pe neaosii limacsi negri (arion ater) si cei îndeobste de culoare rosie (arion rufus), ar fi un imigrant de pe Peninsula Iberica, trecând drept limaxul spaniol (arion lusitanicus), în unele carti de stabilire a speciilor si azi ar mai fi numita ca atare. Cercetari genetice însa ar fi dovedit ca limaxul care face acum ravagii prin gradina e dintr-o specie autohtona existenta înainte de ultima glaciatiune pe meleagurile noastre, arion vulgaris, limaxul obisnuit sau comun. Ca specii straine invadeaza gradinile autohtone s-ar potrivi cu imaginea unei mari pacoste.” Acuma, mie unuia mi-e totuna daca limaxul asta se numeste arion vulgaris ori arion lusitanicus sau arion hispanicus. Okay, sa zicem ca nu-i mai zicem „spaniol”, dar putem sa-i spunem limaxul iberic? Oricum, tot strain ramâne, tot o specie invadatoare care a aparut în România abia prin 2011, iar la Amnas prin 2019, înmultindu-se apoi exploziv! Auzi, exista prin toata Europa (deduc) înainte de ultima glaciatiune – cum ar veni, acum îsi recupereaza vechiul spatiu vital!? Pai, ultima glaciatiune a început acum 115.000 de ani si s-a încheiat cu vreo 11.700 de ani în urma. Deci, acum 11.700 de ani, limaxul brun-roscat era pan-european neaos, apoi, fortat de împrejurari, s-a retras „în munti” (ca sa glumesc... amar) (pe Peninsula Iberica), unde a rezistat cca. 11.640 pâna dupa al Doilea Razboi Mondial, iara odata cu fondarea Uniunii Europene a profitat si el, trecând la a-si reocupa spatiul stramosesc?! Mai, sa fie.
