Cât de impresionanta poate fi arta, astfel încât patrunsa în constiinta noastra, sa poata conduce un cititor sau un privitor într-o lume sublima care te lasa fara aer? Poate ca acea senzatie de furnicaturi care vine prin straturile fiintei noastre atunci când ne aflam în fata unei opere de arta este un semnal ca sindromul Stendhal nu este doar o afectiune care i-a marcat pe semenii nostri slabi de inima, ci înca ne pândeste si asteapta sa prinda pe oricine este dispus sa cedeze si sa lesine gratios în fata sublimului. Frumusetea, matca emotiilor pozitive, nu este singura valoare care ne poate conduce spre detasarea temporara de lumea palpabila si de împrejurimile ei. Desi conceptul de sublim vine adesea la pachet cu notiunea de frumusete, el simbolizeaza sondarea profunda a rafinamentului sufletului prin contemplarea lucrurilor uimitoare si terifiante. Poate fi descris chiar ca o frumusete gasita în tragedie, durere, teroare sau ca o bucurie tragica, ca sa-l citam pe poetul William Butler Yeats. Arta nu doar ca provoaca astfel de sentimente sublime, ci adesea le reprezinta. Experimentarea sublimului poate avea, însa, un efect puternic asupra psihicului si fiziologiei, mai ales atunci când este însotita de o acumulare de mari asteptari. Arta a stârnit întotdeauna la maximum emotiile si chiar ne-a influentat perceptiile. Unii psihologi sugereaza ca persoanele vulnerabile ar trebui sa evite declansarea experientelor artistice, tatonarea sublimului, cu exceptia cazului în care stiu ca sunt într-o stare puternica de echilibru. De ce oare? Cu aproximativ 4 ani în urma, în presa italiana a aparut o stire interesanta: un turist, venit în Florenta, a suferit un preinfarct miocardic în timp ce admira faimoasa pictura a artistului renascentist Sandro Botticelli, Nasterea lui Venus, gazduita la Galeria Uffizi. Ideea din spatele titlului nu a fost ca un individ a suferit un accident într-o galerie de arta, accidente se pot întâmpla oriunde, ci, de fapt, ca frumusetea uluitoare a operei de arta a lui Botticelli a provocat turistului cu pricina un preinfarct. Barbatul, recuperat dupa o sedere în spital, avea sa declare ca nu suferise niciodata de vreo boala cardiaca, era sanatos tun, si ca accidentul s-ar fi datorat doar emotiei puternice pe care a avut-o în fata operei lui Botticelli. Sa fi fost ceva ocult la mijloc, s-ar putea întreba unii? Ar putea exista o veche magie care persista în acest tarâm al minunilor renascentiste, care sa-i fi conferit artei lui Botticelli o forta extraordinara de a colapsa turistii? Caci, daca ne gîndim mai bine, am putea specula: Botticelli ar fi intentionat sa întruchipeze Nasterea lui Venus ca pe un imn dedicat zeitei iubirii, poate chiar a iubirii neîmplinite dintre el si Simonetta Vespucci, cea care avea sa moara la doar 23 de ani, ramânând, însa, vie în sufletul pictorului pâna în ultima lui clipa. Sa fi fost, peste veacuri, aceasta poveste de iubire platonica transpusa pictural în angelica Venus sublimul care a taiat respiratia turistului cu pricina, sa fie o banala întâmplare sau e vorba despre altceva? Ei bine, se pare ca este cel mai recent caz aparent de sindrom Stendhal, o afectiune specifica orasului toscan în care unii turisti se îmbolnavesc subit dupa ce vad prea multa frumusete. Numele face aluzie la un episod descris de scriitorul francez Stendhal în memoriile sale dupa o calatorie pe care a întreprins-o prin Italia, în 1817. În cartea sa, Napoli si Florenta: O calatorie de la Milano la Reggio, el descrie vizitarea Bazilicii Santa Croce, unde a fost coplesit, brusc, de o emotie profunda. Într-un fel de extaz la ideea de a fi la Florenta, Stendhal a scris ca a simtit senzatii ceresti în timp ce contempla frumusetea sublima a frescelor lui Giotto di Bondone. Apoi a avut palpitatii ale inimii, s-a simtit profund epuizat si si-a pierdut simtul echilibrului. Seamana cu starea turistului nostru din secolul 21, fara îndoiala! Întrebarea e de ce oamenii nu cedeaza la aceleasi simptome, de la ameteli, lesinuri, probleme cardiace, în galeriile de arta din alta parte? La Londra, de pilda, la Figueres, St. Petersburg sau Luvru? Posibil, credem noi, concentratia de sublim si arta din Florenta trebuie sa fie cea care provoaca astfel de probleme. Statui, fântâni, fresce, cupole si usi sculptate la tot pasul, apoi grandioasele lucrari si emotia intensa a asteptarii de a vedea acel ceva la care visai de ani buni, opera ta preferata. Un cocteil perfect pentru un lesin. Pâna si spitalul Santa Maria Nuova, care trateaza turistii afectati de acest sindrom, dateaza din secolul al XV-lea - Leonardo da Vinci a disecat acolo cadavre! Totul e arta si istorie la orice pas. Pentru iubitorii de arta, emotia de a ajunge într-un loc care aduna atât de multe nume celebre este ca si cum un microbist s-ar trezi la usa, într-o dimineata, cu Messi, Ronaldo, Pique si Kaka dornici sa-si savureze cafeaua cu el. Mai cinic, scepticii ar putea spune ca sindromul Stendhal se datoreaza doar rândurilor lungi la intrarea în Galerie si a aglomeratiei din centrul istoric care adauga un strat de stres inimii. Dar sa dam Cezarului ce e al Cezarului si psihologilor ce e al psihologilor! Acest sindrom este cu siguranta o dovada a puterii speciale a artei renascentiste asupra psihicului nostru. Suntem, sa nu uitam, si fiinte estetice. Capodoperele si modul în care au fost expuse în Florenta de când Giorgio Vasari a început sa construiasca Uffizi în anii 1560, au creat însasi ideea de „arta” asa cum o stim noi, ca ceva cu o alura mistica si hipnotica. Cât de impresionanta poate fi arta, astfel încât patrunsa în constiinta noastra, sa poata conduce un cititor sau un privitor într-o lume sublima care te lasa fara aer? Poate ca acea senzatie de furnicaturi care vine prin straturile fiintei noastre atunci când ne aflam în fata unei opere de arta este un semnal ca sindromul Stendhal nu este doar o afectiune care i-a marcat pe semenii nostri slabi de inima, ci înca ne pândeste si asteapta sa prinda pe oricine este dispus sa cedeze si sa lesine gratios în fata sublimului. Cristina Danilov este psiholog
