A mostenit ceva esential din dârzenia luptatorilor din munti, din vocatia militanta a corifeilor Scolii Ardelene si a memorandastilor, din patriotismul lui Avram Iancu ori cerbicia si demnitatea lui Iuliu Maniu. Desi anii traiti în comunism au fost un calvar, nu a încetat sa iubeasca România cu toata fiinta lui si cu acel idealism propriu spiritelor înalte. La începutul anilor 90 am avut sentimentul ca istoria ni l-a facut cadou, asa cum numai ea stie, pentru a ne reaminti ca îi poti supravietui daca nu ai abdicat de la credinta ca nimic nu e definitiv pierdut. Traisem o lovitura de stat ambalata în revolutie, iar el, venerabilul Corneliu Coposu, care salvase miraculos arhiva istoriei si a memoriei noastre, era primul care ne-a deschis ochii si ne-a invitat la luciditate: sa nu luam ambalajul drept continut si sa nu-i creditam pe comunistii dezmosteniti de Ceausescu drept salvatorii natiei. A fost destul sa rosteasca acest adevar, ca masinaria propagandistica sa-l aneantizeze, asa cum o mai facuse cândva. Corneliu Coposu a venit prea târziu si a plecat prea devreme. Era, de altfel, drama generatiei penitenciarelor comuniste. Vocatia lor fusese salvarea demnitatii românesti, însa destinul lor avea sa fie închisoarea si apoi scoaterea din istorie. Ciclul istoric al caderii noastre parea definitiv pecetluit. Asa decisesera artizanii bolsevizarii, care erau convinsi ca sfârsitul istoriei este comunismul. Si asa ajunsesera sa creada nu doar popoarele înrobite, dar si multi intelectuali de pretutindeni, care vedeau în marxism-leninism suma istoriei si a umanismului. Istoria parea sa-i mai dea o sansa lui Corneliu Coposu, de vreme ce îl tinuse viu, însa noi nu eram pregatiti pentru aceasta. Miracolele nu sunt la îndemâna fiecarei generatii. Multi români doreau o schimbare, însa prea putini erau pregatiti sa ne reîntoarcem la reperele istoriei. Pedagogia comunista a înstrainarii de noi însine si de idealurile noastre lucrase nociv, pâna în strafundurile memoriei colective. Asadar, atâta a putut poporul român, dupa mai bine de patruzeci de ani de manipulare. Însa vina, daca vrem sa o identificam si nu sa o mistificam, nu e de cautat la popor, ci la cei care sunt direct responsabili pentru dezastru ori au facut prea putin ca acesta sa nu ia proportii devastatoare. Am în vedere elitele închipuite. Corneliu Coposu ramâne cea mai proeminenta personalitate post-decembrista, desi nu a supravietuit comunismului decât sase ani. El si Regele Mihai au asigurat legatura noastra naturala cu trecutul. De aceea au si fost de aceeasi parte a baricadei. Si tot de aceea, regimul restauratiei, care-si continua si azi traseul, a vazut în ei pericolul major. Restauratorii au învins. De aceea România are un stat ineficient si corupt, care troneaza peste o societate debusolata. Însa lectia de demnitate si speranta ne-au daruit-o Regele Mihai, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Ion Ratiu, Elisabeta Rizea si cei asemenea lor. An de an, la 11 noiembrie comemoram trecerea la Domnul a lui Corneliu Coposu si ne amintim de figura sa luminoasa, înnobilata de credinta si suferinta. Anul acesta, amintirea lui pare si mai actuala si mai mustratoare decât oricând. Pentru ca ne-am întors cu 31 de ani în urma, atunci când Corneliu Coposu a încercat sa ne mobilizeze pentru un proiect autentic de regenerare a României. Era clar ca lumina zilei ca aceasta nu putea fi opera vechilor comunisti si a vechililor lor. Bun cunoscator al istoriei, el a înteles ca lupta va fi la fel de dura ca în anii de dupa razboi. De aceea a propus o coalitie împotriva restauratiei, pentru a nu repeta istoria dezbinarii din anii 1945-1947, care a facilitat victoria comunistilor. S-a adresat liberalilor, desi cunostea istoria ezitarilor/tradarilor lor, în speranta ca o coalitie democratica asumata va avea mai multe sanse în fata molohului fesenist. Însa liberalii de stirpe bratienista nu mai existau de mult. Supravietuisera doar conciliatorii din gruparea miluita a lui Guta Tatarascu. Ei se aliniasera comunistilor, iar urmasii lor se aliaza azi cu pesedistii. Si sa mai zica cineva ca istoria nu se repeta! Da, istoria se repeta cel mai adesea prin lichele, întrucât acestea au tradarea în ADN. Idealurile majore sunt mai greu, daca nu imposibil de reprodus, însa lichelismul, tocmai pentru ca e versatil se autoreproduce. Optând pentru compromis si anularea principiilor în viata publica, liberalii de azi sunt copia fidela a celor din stirpea lui Tatarascu, Câmpeanu, Valeriu Stoica. Azi e Cîtu si compania. QED. Rezistenta lor la încercarile istoriei este minima, întrucât vocatia lor este puterea cu orice pret. În consecinta, din cauza lor, a lipsei de principialitate si caracter nu avem nici macar o încropire de proiect de tara si cu atât mai putin o viziune cu privire la edificarea solitaritatilor în societate. Acestea nu se construiesc prin tertipuri politicianiste si cu lichele care masluiesc adevarul. Atunci când electoratul este tradat, când reformele absolut necesare sunt abandonate, când aliantele se fac pentru a bloca regenerarea clasei politice, asa cum fac azi liberalii si socialistii, ce asteptari mai poate avea un cetatean onest de la politicienii nostri de pripas? De aceea, azi, mai mult decât oricând, amintirea patriotului luminat Corneliu Coposu este mai vie decât oricând. Mostenirea lui este mult mai profunda si mai generoasa decât un partid politic la renasterea caruia a lucrat si pe care posteritatea l-a distrus, din delasare, dar mai ales din cauza conjuratiei fortelor tradatoare si oportuniste. Mostenirea lui Corneliu Coposu este despre patrie, adevar si dreptate. Sper ca aceste valori sa nu devina caduce si sa faca definitiv loc pigmeilor. Mihai Dorin este istoric si publicist
