Nu încape nici o îndoiala asupra ambitiilor nutrite de elitele actuale de la Moscova care, la fel ca si vechile elite imperiale, au sentimentul ca au de îndeplinit o misiune istorica: refacerea Imperiului Tarist; problema Rusiei este însa aceea ca marile ambitii sunt în disonanta cu capacitatea sa de a le transpune în realitate, se lovesc de lipsa unei forte reale de atractie pentru tarile pe care le-ar dori incluse în sfera sa de influenta. „Ukraina i Krym, Belarus i Moldova - Jeto moja strana!” sunt, adaptate din rusa, cu caractere latine, cuvintele de deschidere ale unui cântec patriotic interpretat de un foarte cunoscut interpret de muzica rock rus, Oleg Gazmanov, cu prilejul unui mare miting de sustinere pentru interventia ruseasca din Ucraina (în Rusia este ilegal sa vorbesti despre un „razboi” sau o „invazie”) gazduit în data de 18 martie 2022 de stadionul Lujniki din Moscova (cel care a gazduit si finala CM de fotbal din 2018), cu peste 80 de mii de participanti. În traducere înseamna: „Ucraina, Crimeea, Belarus si Moldova - asta este patria mea!”, lista de tari apartinatoare, „moja strana” fiind extinsa câteva versuri mai încolo pentru a cuprinde Kazahstanul si tarile baltice. Oleg Gazmanov, acum în vârsta de 70 de ani, care este un apropiat al lui Vladimir Putin, a lansat piesa muzicala, care se numeste, semnificativ, „Made in the U.S.S.R”, cu aproape trei decenii în urma. La acea vreme, versurile, în care alaturi de mari figuri ale culturii si stiintei ruse sunt mentionati Stalin si Lenin, exprimau frustrarea provocata de dezmembrarea Uniunii Sovietice. Însa cântecul a devenit popular mai ales dupa venirea lui Putin la putere. Iar Oleg Gazmanov a fost prezent si la aniversarea de 10 ani de la interventia militara rusa din Cecenia în care orasul Groznîi a fost distrus în întregime, soarta pe care aveau sa o împartaseasca mai târziu Aleppo în Siria si acum Mariupol în Ucraina. În 2005, un numar de politicieni din Estonia au trimis o scrisoare de protest postului MTV Rusia, care promova intens videoclipul, semn ca înca de atunci balticii începusera sa ia în serios mesajul explicit pe care îl purta, care este privit, iata si astazi, cu îngrijorare, si în Republica Moldova. Este un mesaj care sugereaza ca ambitiile Rusiei nu se limiteaza la Ucraina, ci tintesc mult mai departe. Asa se explica si de ce, un aspect relativ putin discutat, tarile din Asia Centrala desprinse din URSS privesc critic si cu îngrijorare interventia militara din Ucraina si s-au disociat explicit de aceasta. De pilda Timur Suleymanov, adjunctul sefului administratiei prezidentiale din Kazahstan, a venit special la Bruxelles pentru a cere ca „tara sa sa nu fie plasata în aceeasi categoria cu Rusia”. Kazahstanul si-a exprimat sprijinul pentru integritatea teritoriala a Ucrainei, inclusiv prin nerecunoasterea anexarii Crimeei, iar Suleymanov a dat asigurari ca sanctiunile impuse Rusiei vor fi respectate. Au fost emise diferite ipoteze privind motivele pentru care Vladimir Putin a decis invazia Ucrainei, precum si obiectivele sale geostrategice. Desi este relativ prizata si a fost în ultima vreme destul de mult popularizata varianta în care Rusia s-a simtit amenintata de extinderea NATO catre Est este totusi putin credibila. Nu chestiunea securitatii în sine era neaparat preocupanta pentru Moscova, ci faptul ca intrarea fostelor state satelit din Europa de Est sau a celor care au facut parte din fosta Uniune Sovietica în sfera de influenta occidentala reprezenta o amenintare din perspectiva a ceea ce atât rusii, cât si chinezii considera destabilizarea prin potentiale „revolutii colorate”. Istoricul Dominic Lieven, profesor la Universitatea Cambridge, al carui stra-stra bunic, unul dintre prietenii tarului Alexandru al II-lea, a fost fondatorul orasului Donetk, crede, la fel ca un cunoscut istoric american, Stephen Kotkin, ca este o greseala sa privim interventia militara de acum din Ucraina, ca si celelalte din trecut, doar prin prisma ambitiilor personale ale lui Putin. Ele sunt mai presus de orice, spune Dominic Lieven, expresia sentimentelor de furie si umilinta ale elitelor rusesti fata de decaderea tarii lor de la statutul de putere imperiala, de superputere în perioada Uniunii Sovietice, la cel actual. În ultimele sute de ani, mai subliniaza el, elitele imperiale ruse au trait cu sentimentul unui destin exceptional, al unei misiuni istorice civilizationale exceptionale pe care o aveau de îndeplinit. Acest lucru e valabil si astazi si explica de ce personalitati de talia marelui regizor Nikita Mihalkov s-au raliat cu arme si bagaje retoricii lui Putin în privinta Ucrainei. La fel cum si Puskin scria în 1831 un poem în care îi condamna pe cei care doreau sa-i sprijine pe insurgentii polonezi în confruntarea lor cu armata Rusiei tariste. Numai ca în cazul Rusiei exista o diferenta semnificativa între ambitiile sale si capacitatea sa de a le transpune în realitate. „Rusii pot crede ca au un drept natural, din punct de vedere geografic si istoric, la o sfera de influenta în estul Europei, deoarece au avut-o în cea mai mare parte a ultimelor patru secole”, scrie Robert Kagan în Foreign Affairs. Însa a pretinde o sfera de influenta nu este acelasi lucru cu a putea avea una, subliniaza el, atacând argumentele celor care sustin ca atât Rusiei, cât si Chinei ar trebui sa li se acorde acest privilegiu. Aceste sfere de influenta se configureaza în functie de forta militara, economica, politica, de care dispun marile puteri la un moment dat, elemente care fluctueaza în timp. De pilda fostele tari comuniste din Estul Europei au depus eforturi considerabile dupa încheierea primului Razboi Rece pentru a fi acceptate în spatiul occidental. Nu Vestul a fost cel care a încercat sa le acapareze în sfera sa de influenta. Ba, de multe ori, reticentele au aparut mai degraba în Occident. Or, marea problema a Rusiei este deficitul major de putere de atractie, de orice fel, pentru toate aceste tari pe care le vede în mod natural si obligatoriu parte a spatiului sau de influenta. Daca în timpul Razboiului Rece, Moscova putea macar sa pretinda ca ofera „o cale catre Paradisul pe Pamânt”, mai scrie Kagan, dupa aceea nu a putut sa ofere nici o ideologie atractiva, nici securitate, nici prosperitate tarilor din jur. Asa ca singurul lucru care i-a ramas este sa recurga la forta militara. E adevarat, curentul progresist radical, „woke”, influent si la Bruxelles, si în America, i-a oferit totusi lui Vladimir Putin munitie ideologica în confruntarea cu Vestul permitându-i sa exploateze faliile create în societatile occidentale. Alaturi de resentimentele anti-occidentale nascute din experiente emotionale personale acesta este unul dintre principalele motive ale simpatiilor pro-putiniste de la noi, surprinzatoare daca avem în vedere ca din punct de vedere istoric Rusia, care a si acaparat prin forta teritorii românesti, ramâne principala amenintare pentru România. Însa, cu toate acestea, e greu de crezut ca cei în cauza si-ar dori totusi sa traiasca în Rusia lui Putin. Konstantin Kisin, originar din Rusia, cu o sotie ucraineanca, care traieste acum în Marea Britanie, moderatorul unui foarte interesant podcast de pe YouTube, Triggernometry, este extrem de transant atunci când spune, într-un dialog cu Freddie Sayers pentru UnHerd, ca Vestul trebuie sa câstige aceasta confruntare din Ucraina, pentru ca pâna la urma ceea ce ofera ca model de societate, cu toate problemele sale, este cu siguranta unul superior fata de ceea ce ofera Rusia. Este într-un fel paradoxal ca astfel de convingeri par sa fie împartasite mai degraba de cei veniti din afara spatiului occidental, precum Kisin sau Yeonmi Park, care dupa ce a reusit sa fuga din Coreea de Nord, a descoperit socata în timp ce urma cursurile Columbia University din New York amploarea sentimentelor anti-occidentale si obsesia pentru „corectitudinea politica” de acolo (profesorii îi explicau ca toate problemele din America si de pe planeta se datoreaza „barbatilor albi”). Kisin nu este tipul de liberal cultivat de redactiile The New York Times sau The Guardian. Din contra. Însa el se distanteaza clar de alte voci conservatoare influente din spatiul politic sau din cel mediatic care sub influenta opozitiei lor justificate fata de derapajele progresiste din Vest au ajuns sa-i gaseasca justificari lui Putin. Un fenomen pe care îl deplânge si Andrew Roberts, o personalitate conservatoare proeminenta si un remarcabil biograf al lui Churchill, care spune ca, desi întelege unele argumente intelectuale ale acestora, ei trebuie sa recunoasca ca din 24 februarie totul s-a schimbat, nu numai din cauza invaziei ordonate de Putin, ci si din cauza modului brutal în care a fost realizata. Sofisticate argumente intelectuale sau unele din categoria real-politik nu trebuie sa ne împiedice sa vedem natura raului provocat de Rusia, o adevarata manifestare de barbarie din partea unei mari puteri, mai subliniaza istoricul britanic.
