Scriam saptamâna trecuta despre principiul vaselor comunicante (scuze ca ma autocitez, dar trebuie s-o fac): „Cu cât vrem mai multa siguranta, cu atât va trebui sa cedam mai multa libertate. Cine vrea siguranta maxima, va trebui sa se multumeasca cu libertatea minima, iar siguranta absoluta (care, desigur, nu-i posibila nici în cea mai cea utopie) ar însemna negresit zero libertate”. Abia ulterior mi-a trecut prin cap urmatoarea idee: daca s-ar organiza mâine un referendum în care cetatenii sa opteze între libertate si siguranta, care credeti c-ar fi optiunea majoritara? Mda, exact. Si eu unul îs aproape sigur ca majoritatea ar vota pentru siguranta. Atâta doar ca, cel putin în România, ar fi loc pentru oaresce mica manipulare, daca pe buletinele de vot s-ar folosi în loc de siguranta sinonimul securitate: atunci poate ca majoritatea ar vota, totusi, pentru libertate – dar n-as baga mâna în foc nici pentru asta. Asa ca Doamne fereste sa-i vina cuiva ideea de-a organiza un astfel de referendum! Cum sa cari un brad Mda, vin, se apropie cu pasi mai mari sau mai mici (în functie de perceptie) sarbatorile de iarna. În context, se-nmultesc filmele americane de Craciun, ba, un post tv ruleaza cât e ziua de lunga exclusiv filme de Craciun (o ramura în sine a industriei cinematografice americane ori canadiene). Când n-am altceva de facut ori de vazut, recunosc, ramân pe câte-un film de de genul asta, nu în ultimul rând si pentru ca m-am saturat de... realitate si pentru ca multe din filmele astea ofera un fel de evadare într-o lume parca înca împacata cu sine (în contrast cu senzatia tot mai acuta ca traim într-o lume pe cale de-a capia respectiv de-a se tâmpi de-a binelea si iremediabil). Ei bine, la subiect: înnebunesc ori de câte ori vad prin filmele astea nord-americane de Craciun iar si iar cum „prostii” astia (aia) de americani cara un brad cu vârful înainte în casa. Hai, asta mai merge când bradul e cu crengile legate respectiv strânse de o plasa, dar, curios, parca-n prea multe cazuri nu-i! Frate, câta minte-ti trebuie sa stii ca firesc, logic si sigur e sa duci bradul cu coada înainte, la o adica, chiar si atunci când are crengile strânse de-o plasa, dar, desigur, mai ales când nu-i cazul, astfel încât crengile eventual libere sa mângaie ce-ntâlnesc în cale, nu sa zgârie ori sa doboare peste ce dau!? Dar în timp ce-am notat gândurile astea, am avut o mica revelatie: ceva îmi spune ca treaba s-ar putea explica nu atât prin „prostia” americanilor în genere, ci prin vreo indicatie regizorala (ori chiar de scenariu), fortându-se o scena hilara, de slapstick. Ridicol – si ridicol. Dar, de, de efect (adica de râs), pare-se – cel putin pentru „americanul” asa-zis de rând. Care poate fi de oriunde, inclusiv din România. Apropo de libertate Am citit recent un interviu („Nu exista libertate fara logica si fara risc”, Dilema veche nr.918) mult mai mult decât doar interesant realizat de Simona Preda cu pianistul si scriitorul (si pictorul si matematicianul!, conform Wikipedia) Andrei Vieru, interviu prilejuit de aparitia cartii sale Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate (Humanitas, 2021). La a doua întrebare – „Un elogiu al frontierelor: se simte în titlu tenta incorecta politic care, pe masura ce citim cartea, devine certitudine. De ce ati ales asa?”, autorul raspunde, printre altele, cu urmatoarele precizari: »Desi nu e nici pe departe o culegere de butade, cartea mea contine totusi cîteva „poante”. Or, butadele, ironia, umorul sînt acum aproape prin definitie incorecte politic. Corectitudinea politica nu numai ca ia orice prostie în serios, dar devine din ce în ce mai evident ca socoteste ironia si rîsul drept delicte.« Interviul merita citit si, sincer sa fiu, a trecut multa vreme de când un articol, o recenzie, un interviu etc. m-a convins ca trebuie sa cumpar o carte anume. Anume asta, în cazul de fata. O carare serpuitoare Nu, nu suntem facuti sa mergem mereu drept înainte. Nu, nu suntem facuti nici macar sa mergem mereu pe calea cea dreapta. Tot ce putem face e sa tinem cumva directia cea buna care, cum ziceam, nu, nu se suprapune mereu cu calea cea dreapta si nici cu drumul cel drept, ci adesea nu e data decât de o carare serpuitoare care ne duce spre sfârsitul vietii fara sa ne pierdem ca oameni. Michael Astner este poet, traducator si publicist
