La început, spiritul pur al Creatorului plutea omniprezent, ubicuu, deasupra apelor scufundate într-o bezna nemarginita. Apoi, aprinzând o scânteie, El si-a dat seama ca „lumina este buna” (Geneza 1:4) si a separat-o de întuneric. Astfel, a început sa dea sens capodoperei Sale, deoarece aceasta licarire divina primordiala era „adânc însetata de viata” (L. Blaga), fapt ce a permis, cu adevarat, nasterea lumii. De atunci, din ziua cea dintâi, lumina coexista cu viata, se confunda cu ea. Apoi, Atotputernicul a suflat fiinta în lut si a adus pe lume omul, despre care Shelley spune, pe buna dreptate, ca reprezinta „o forma muritoare înzestrata/ Cu iubire si viata, cu lumina si divinitate”. În cele din urma, înainte de a se retrage în eternitatea-i placida, a pus fiecare fiinta omeneasca sub ocrotirea unui înger bun, pentru ca, pe atunci, atât oamenii, cât si îngerii erau buni, traind, cum ar spune Evanghelia dupa Tolstoi, în virtutea luminii. Din motive pe care nu le putem patrunde cu adevarat, dar pe care le putem intui, omul nu a ramas într-o legatura directa cu Creatorul sau, într-o relatia nemijlocita, ci într-una intermediata, situându-se într-un plan diferit: El, în cel al absolutului, al perfectiunii, al desavârsirii, într-o lume necreata, infinita si eterna; el, în planul relativului, al imperfectiunii sau al cautarii desavârsirii, al fragilitatii, al timpului scurgându-se inexorabil, într-un univers paralel, limitat în timp si spatiu. Între Cel-fara-de-parti si creaturile sale a ramas un gol umplut cu un soi de fiinte intermediare, bune din nastere, numite îngeri, cei care „administreaza” fiecare fiinta umana în parte. Misiunea fundamentala a îngerilor consta în aducerea vestilor bune; spre exemplu, Gabriel l-a anuntat pe Zaharia de nasterea iminenta a lui Ioan Botezatorul, tot el a înstiintat-o pe imaculata Maria ca a fost aleasa pentru „în omenirea Domnului”, dupa cum el a însotit-o pe aceasta prin Iad, pentru a-i arata chinurile groaznice îndurate de pacatosi, în speranta ca rugamintile ei fierbinti vor duce la iertarea acestora. Îngerii ne dau speranta când suntem deznadajduiti, ne vegheaza somnul, ne duc sufletele la Judecata de Apoi si, nu în ultimul rând, devin avocatii nostri în procesul care face trecerea dintre lumi. Ne întaresc atunci când ne cuprinde slabiciunea, ne încurajeaza atunci când suntem pe punctul de a ne lasa ispititi, asa cum s-a întâmplat în timpul rugaciunii lui Isus din Gradina Ghetsimani. Ei ne ocrotesc cu blândete si întelepciune, se straduiesc sa ne „lumineze” calea, ne pot ajuta în situatii-limita, asa cum s-a întâmplat cu Avraam, care, pus la încercare, se afla pe punctul de a-si ucide fiul, Isaac, însa nu-si asuma faptele noastre. Faptul ca ne au în paza nu elimina liberul-arbitru, ce se regaseste, atât cât se poate, în fiecare dintre noi. Prin urmare, avem libertatea de a alege, însa noi ne facem responsabili de propriile optiuni. Faptele noastre în viata terestra sunt cele care ne cinstesc sau ne necinstesc îngerii, care îi fac fericiti sau îi dezamagesc, ei neputând firasplatitiîn vreun alt mod. Însa, desi se situeaza la limita superioara a lumii create, aflându-se, deci, „deasupra” oamenilor, îngerii nu sunt fiinte perfecte, chiar daca au cel putin un atribuit dumnezeiesc, acela de a fi acorporali, lipsiti de trup în sens uman; ei pot cadea în pacat. Exact acest lucru s-a întâmplat cu Lucifer, Luceafar stralucitor, fiul zorilor, care ”a cazut din cer” (Isaia 14:12), din lumea binelui si a luminii, în planul inferior al raului si al întunericului. Însa, având în vedere ca îngerii salasluiesc în oameni, dupa cum spune apostolul Pavel, caderea lor, de fapt, a unuia dintre ei, a dus la caderea simultana a omului, care, astfel, a ajuns sa pacatuiasca. Diavolul, îngerul cel rau, noul print al tenebrelor, a fost un înger bun, luminator, dar ajuns sa fie atins de trufie, de semetie, de un preaplin de sine. Trufia, spune Dostoievski în Fratii Karamazov, e mestesug diavolesc, e „adevaratul chip al Satanei” (Kazantzakis), adica al aceluia care ridica obstacole. Lucifer „a cazut” în haul întunericului ca urmare a propriei arogante. A fi arogant înseamna a pretinde ca esti fiinta desavârsita, a-ti ignora pacatele, slabiciunile, pâcla ce se asterne, uneori, pe propriul suflet. A fi trufas înseamna a-i trata pe altii cu superioritate. Când l-a „decazut” pe Lucifer si l-a transformat în înger rau, Dumnezeu nu l-a pedepsit, cu adevarat, pentru ca ar fi râvnit la propria-i perfectiune, oricum intangibila, ci pentru ca acesta a îndraznit sa sparga egalitatea morala pe care o instaurase printre toti ceilalti, care oricum se aflau „dedesubt”, în planul inferior, cel al creatiei. Asa a intrat pacatul în lume, prin nemarginita iubirea de sine a unui înger care, astfel, devine iubirea de sine a diavolului, dupa cum minunat remarca Sfântul Augustin. Or, cum ar fi putut comite acel înger pacatul originar al iubirii de sine, altfel decât dintr-o pretinsa superioritate în raport cu ceilalti semeni? Semenii lui erau ceilalti îngeri, nu Dumnezeu, cum îsi imagina el. Dumnezeu este Neasemuitul, neputând fi egalul cuiva. El este egal cu Sine însusi, dar nu cu oamenii sau cu îngerii; Creatorul nu poate fi egalul propriei creatii. De la caderea din cer a îngerului trufas si razvratit, de la prabusirea lui din lumina în bezna, pâna la izgonirea din Rai a omului, nu a mai fost decât un singur pas. Ruperea castei îngerilor, separarea ei în îngeri buni si îngeri rai, a facut ca însasi natura umana, cea în care salasluia initial doar îngerul bun, sa se sparga în doua: cea originara, luminoasa, buna, creata prin scânteia divina ce a stat la baza nasterii lumii în ziua dintâi, si cea pervertita de iubirea de sine a diavolului, care se imagina pe un plan superior în raport cu semenii sai, visând sa domneasca inclusiv pe un scaun situat mai sus de „stelele lui Dumnezeu”. Aceasta schisma produsa în natura umana, buna si luminoasa prin actul originar al creatiei, a fost surprinsa admirabil de Tolstoi (Învierea): „în Nehliudov, ca în toti oamenii, erau doua fiinte: o fiinta morala, care-si cauta binele propriu în binele tuturor, si alta fiinta, animalica, care cauta numai propriul bine si ar fi fost gata sa jertfeasca pentru ea binele întregii lumi”. În omul care s-a lasat ispitit de îngerul cazut încep sa coexiste maniheic lumina divina si întunericul luciferic; el îsi pierde unitatea initiala. În el sa da o lupta continua între bine si rau, între virtute si pacat. Omul, fiinta „ondulatorie”, dupa cum bine remarca O. Paz, se confrunta adesea cu „atractia abisului” (Saramago). (În Apocalipsa lui Pavel, sufletele pacatosilor erau aruncate în Iad, adica un hau, un abis, al carui fund era atins abia dupa cincisprezece ani de prabusire.) Nefiind suficient de puternic, el se lasa adesea ispitit de tentatia întunericului, a pacatului, cazând în Infern. Dupa moartea Beatricei, Dante se lasa prada unei vieti vijelioase, pline de desfrâu. Astfel, pe la jumatatea vietii, plonjeaza în bezna noptii, ratacind prin padurea întunecata a pacatelor. În calatoria lui, care va dura, din fericire, doar sapte zile, va întâlni tot felul de oratanii: o pantera (desfrânarea), un leu (mândria si violenta), o lupoaica (avaritia si lacomia) etc. Infernul, pentru ca aici ajunsese de fapt, tarâm al lipsei de speranta, pe poarta caruia era gravata fraza lasciate ogni speranza voi chîentrate, al disperarii, îsi gaseau un ultim refugiu zgârcitii si risipitorii, lacomii, pacatosii din dragoste, mâniosii, sovaielnicii, lenesii, ereticii, tradatorii, violentii, pezevenghii, seducatorii de femei, înselatorii, lingusitorii, ghicitorii, cei care îsi însusesc banul obstesc, ipocritii, hotii, sfatuitorii perfizi, semanatorii de dezbinari, falsificatorii. Asadar, îl regasim, spre exemplu, pe Iuda (arghirofilul si tradatorul, care l-a vândut, în schimbul a treizeci de arginti, pe cel nascut sa mântuiasca lumea), îl întâlnim pe Sisif, „truditorul inutil al Infernului” (Camus), cel mai viclean dintre muritori. Daca am scotoci mai bine, l-am regasi pe Pilat din Pont, care „s-a spalat pe mâini”, comitând pacatul indiferentei, al iresponsabilitatii. Poate ca ar trebui sa regasim în el pacatul lasitatii, care l-a determinat pe Petru sa-l renege pe Isus în timpul simulacrului de proces din curtea lui Caiafa. Infernul este tapetat cu potentialele noastra slabiciuni, celor carora le putem cadea prada. De multe ori, o si facem. Evident, Iadul din natura umana, întunericul care acopera bobul de lumina sadit în noi în ziua facerii lumii, nu înseamna dureri fizice, ci „morale”; nu suntem arsi la propriu, în cazane cu smoala încinsa. Caderea în pacatele sus-mentionate nu înseamna moarte fizica, propriu-zisa, ci una morala. Lasându-ne biruiti de îngerul cel rau, sufletul începe sa se atrofieze, sa se piarda, dupa cum spune Caron al lui Dante, corabierul care asigura trecerea peste Aheron, primul râu al Infernului. Începe sa arate ca o cocioaba abandonata, împaienjenita. Se usuca pe zi ce trece, se ofileste, pentru ca, asa cum spune Cartea lui Enoh, îngerii decazuti sunt „stricatori de inimi”. Lutul este supus pustiirii, se transforma treptat în banala „huma pacatoasa” (Shakespeare) si rugineste, dupa cum spune Petrus Damianus. Devine un „nimic vlaguit”, un „peregrin al pierzaniei” (Apollinaire). Pacatosii nu-si pierd viata complet, nu sucomba, dar nici nu mai traiesc cu adevarat, deoarece viata înseamna lumina. Descriind starea damnatilor, sfântul Toma dîAquino spune ca acestia „vor fi ca niste oameni mereu pe moarte, dar niciodata morti”, adica vor trece prin experienta lui O. Wilde, care, în închisoare, traia calvarul „vietii fara viata”, adica un fel de pustiire interioara sau, folosind o expresie de-a lui K. Lorenz, un soi de moarte termica a simturilor. Un suflet cazut în bezna întunericului nu piere definitiv, în sens fizic, ci se afla vesnic în pragul mortii. Însa lumina zilei dintâi îi confera întotdeauna sansa revenirii la viata, a învierii. Învierea înseamna o regenerare spirituala, morala, o renuntare la viciu, la pacat, înseamna o lupta continua cu Woland, „magul negru” al lui Bulgakov, care se afla în noi si care ne îndeamna neîncetat sa luam calea întunericului si a pierzaniei. A învia înseamna posibilitatea unei a doua sanse, aceea de ne recuceri propriul înger bun. În cartea sa de poezii Cum sa cuceresti un înger, nerecomandata minorilor, B. Brecht descrie cu mare subtilitate povestea unei femei cazute în pacatul preacurviei, Evlyn Roe, care, dorind sa renunte la viata ei depravata, adica, sa-si recâstige îngerul cel bun, parasind întunericul stapânit de îngerul cel rau, cazut, pleaca într-o calatorie izbavitoare catre tara sfânta. Pentru ca nu avea bani, s-a îmbarcat pe o corabie, unde a trebuit sa se culce cu toti marinarii. Cu alte cuvinte, îsi asuma iesirea din bezna, din drumul catre moartea sufletului, printr-un ultim pacat. La un moment dat, nemaiputând suporta rusinea la care s-a supus de bunavoie, se arunca în apa rece si moare. Însa, când ajunge la poarta Raiului, Sfântul Petru, care oricum nu o suportase în preajma lui Isus pe Maria Magdalena, presupusa a fi fost ea însasi prinsa în mrejele aceluiasi pacat, îi refuza intrarea si o trimite în Iad. Acolo, îngerul cel rau, cel care pazeste locul unde salasluiesc sufletele celor pacatosi, cu pretul chinurilor vesnice, i-a refuzat intrarea, spunându-i ca nu poate primi o asemenea sfânta. Asadar, sufletului plin de bezna al Evlynei i se oferise sansa învierii si a primirii în Rai. Facând acest lucru, îngerul cel rau se gândea el însusi la o a doua sansa. Or, daca stapânul întunericului, patronul Infernului, îsi pune astfel de sperante, înseamna ca fiecare dintre noi poate sa spere si sa încerce sa-si reînvie sufletul. A învia înseamna a da deoparte pâcla asezata pe sufletul nostru de slabiciunile atât de bine descrise de Dante, care ne arunca în bezna si care ne fac sa bâjbâim, sa orbecaim fara capatâi. A învia înseamna a spera ca lumina va învinge întunericul, ca ne vom recâstiga îngerul bun si ca nu-l vom necinsti la Judecata de Apoi. Viata noastra ar trebui sa fie o lupta neîncetata cu întunericul ce ne pândeste la orice pas si care coexista cu scânteia divina, cu bezna din noi, cea stapânita de îngerul cel rau. Doar printr-o asemenea lupta, însotita de speranta, facem loc luminii, ne cinstim îngerul cel bun, luminatorul, care ne primeneste sufletul si ni-l reînvie. În drumul sau spre Ierusalim, trecând prin Samara si Galileea, Isus este întrebat de farisei în legatura cu momentul venirii împaratiei lui Dumnezeu, adica, al regatului luminii, ca si cum acest lucru s-ar fi putut produce în coordonate spatiale si temporale foarte precise. Însa, cel menit sa-i scoata pe oameni de sub domnia îngerului cel rau le raspunde: „Împaratia lui Dumnezeu este înauntrul vostru” (Luca 17:21). Într-adevar, în noi se afla îngerul cel bun, cel care aduce lumina, speranta, viata. Nu trebuie sa-l asteptam sau sa-l cautam în alta parte! Este suficient sa-i dam o mâna de ajutor în lupta lui nesfârsita cu partea noastra scufundata în întuneric. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
