Reteta povestirilor scurte ale lui Daniel Corbu e simpla. Ea îsi trage radacinile în realitatea si irealitatatea noastra cea de toate zilele. Personajele care populeaza prozele sale tin de domeniul cotidianului. Desigur, pentru a încapea în paginile cartii, ele sufera anumite metamorfoze, începând cu trasaturile fizice si terminând cu cele de ordin psihic si, de ce nu?, metafizic. Totul e comprimat, esentializat. Proza lui Daniel Corbu cuprinde un întreg ceremonial de initiere. Citind-o, ai impresia ca intri într-un fel de încapere rustica, imitând o pestera siderala, în care sunt atârnate tot felul de instrumente muzicale, dar si desene facute cu carbune pe pereti. Focul roteste înaltând în aer scântei sonore ce iau forma unor cântece monotone, menite sa-ti adoarma simturile, transbordându-te într-o alta dimensiune, inaccesibila simturilor, dar accesibile unor perceptii interioare. Personajele sunt, de obicei, niste initiati, adunati în jurul unui saman, fie într-o biblioteca, fie în spatiul unor imobile alambicate, care pastreaza o parte din tainele vietii si ale mortii. Gesturile sunt largi, lente, ritualice, iar vorbele pline de o veche întelepciune. Proza lui Daniel Corbu pare sa apartina unui alt timp, unui timp arhetipal, în care se aud bubuind tobele si incantatiile samanice. Ritualul cotidian capata, în acest context, conotatii ancestrale. Orice gest, orice cuvânt, orice fir de praf sau orice scama de pe haina devin astfel un prilej de accentuare a unor stari si a unor mistere ce trec dincolo de noi. Iata, de pilda, cum se desfasoara o iesire dintr-un decor interior spre un decor exterior, purtând însemnele hazardului si ale necunoscutului, marcate de implacabilul destin: „Echipat cu pelerina si umbrela, am pornit spre Strada Vulturilor. La poarta înalta a somptuoasei sale case, am sunat de trei ori si am primit raspunsul prin interfon: - Intra, treci prin toate usile. Cunosteam casa impunatoare din cele trei vizite facute înainte când am avut onoarea sa dialogam. Am trecut de holul veranda, am mers de-a lungul holului drapat de o parte si de alta cu usi ale camerelor si mi-am oprit pasii la ultima usa. Când am auzit destul de stins „Intra”, am deschis usa. Camera dormitor era mare, aproape un salon. Pe patul înalt, cu tablii ornamentale, Domnul Idel, gol pe jumatate, învelit cu un mindir de brocart albastru, misca în mâna stânga un rozariu de smarald. Nu-l vazusem de aproape o luna pe atât de misteriosul Idel Moscu, cel caruia îi cautau aproape toti apropierea, dar care prefera singuratatea si anonimatul, enigmatica asceza, cum spuneau unii. În lumina galbena, mi se parea foarte slabit, fata îi devenise osoasa, iar accentuarea palorii de pe chip era chiar semnul sfârselii. M-am întrebat, fara a rosti vreun cuvânt, cum în trei saptamâni de când nu-l vazusem, trupul îi fusese redus la jumatate.” În conceptia lui Idel, omul nu este altceva decât „un corp cosmic”, asemanator cumva unei sfere visate de Palton. Sfera, în viziunea sa, e forma desavârsita spre care tind toate lucrurile, trecând dincolo de zidurile realitatii, chiar a realitatii mitice, în care începutul se confunda cu sfârsitul, iar întelesurile cu neîntelesurile; realitati si irealitati ce devin perceptibile în starile anahoretice ale ascezei, când materia se curata de lest, revenind la starea de idee. Idel Moscu e ultimul cititor. Un cititor initiat în toate tainele lumii de aici si a celei de dincolo de noi. El e un fel de Socrate solitar, care nu „învata pe nimeni nimic”, de aceea nu are ucenici, nici admiratori. Singurul care încearca sa patrunda în lumea ideilor sale e autorul. Lui i se destainuie Idel, dezvaluind o parte din misterul care-i înconjura fiinta. Trecerea dintr-o lume în alta se produce prin decorporare. Prin boala. Prin agonie si revelatie. De aici si slabiciunea de care da dovada trupul sau, nu si spiritul. Caci spiritul ultimului cititor ramâne treaz pâna-m ultima clipa. „Trebuie mai întâi îndepartate legile pamântului, care vin de departe si sunt, cum se spune, cumplit de coercitive. Le îndepartezi, pâna simti noua cale.” Noua cale elibereaza spiritul de legile materiei, ale carnii, facând posibila contopirea simturilor cu Marele Tot: „Nu fi surprins, nici tracasat, te-am ales drept guru al trecerii mele doar simbolic”, îi marturiseste Idel autorului. „Sunt perfect constient, stiu toate etapele. Stiu pe de rost toate rugile.” Si spunând acestea, Idel începe sa rosteasca incantatiile preluate atât din Cartea tibetana, cât si din Cartea egipteana a mortilor. Ba mai mult decât atât: el rosteste citate si din Cartea israeliana a trecerii vamilor, carte pe care, de asemenea, o cunoaste din scoarta în scoarta: „Acum corpul meu este centrul întregului univers. Alianta sufletului cu trupul îsi asteapta prabusirea. Sa redevin copilul iluziei, acum, când am realizat ca toate fenomenele sunt iluzorii si de natura visului.” Incantatiile dintr-o carte se amesteca cu altele din alta carte. Idel însa nu se tulbura, caci el stie ca indiferent de unde ar cita, sensul versetelor de initiere ramâne acelasi. Întâlnirea autorului cu Idel Moscu e o întâlnire cu un simbol. Cu un idol. O întâlnire cu Zarathustra, cu Dumnezeul lui Nietzsche, aflat în agonei, pe patul mortii. E si o întâlnire a autorului cu sine însusi, cu eul sau profund. Diagnosticul pe care si-l pune Idel nu lasa nici o portita de salvare. Înainte de a se pronunta asupra sanatatii sale, Idel a consultat un saman, pe Todi, ale carui puteri de scanare a viitorului nu lasa nici o îndoiala asupra sanatatii trupului sau. Organele sale sunt dezacordate. Ele s-au prefacut de mult în praf si pulbere, si cu toate acestea, spiritul sau continua sa fie legat de ele prin ite nevazute. Spiritul sau îl mentine în stare de trezire nu viata, ci însasi moartea. Ultimul cititor îsi da ultima suflare în acordurile muzicii lui Chopin. În urma lui ramân cartile din biblioteca sa imensa si autorul, golit de suflet. Tonul povestirilor lui Daniel Corbu e, dupa cum am spus, unul initiatic. El nu lasa loc îndoielii, nici ironiei. Desi e posibil ca îndoiala si ironia sa existe ascunse undeva în subteranele textului. Ele însa trebuie cautate cu lumânarea, pentru a fi descoperite. Dar atunci când sunt descoperite, se produce o adevarata revelatie. Rolul lor e unul subsidiar. Caci adevarurile pe care le propaga povestirile lui Daniel Corbu nu lasa loc nici unei dubitatiuni. El vorbeste din interiorul unor adevaruri imuabile, atât despre esenta lumii de aici, ci a lumii de dincolo de noi. Uneori însa ironia subsidiara întoarce sensurile pe dos, creând mereu alte si alte revelatii. Initiat de tânar, chiar daca la un nivel tangential, în tainele samanismului (a fost bun prieten cu un saman din Târgu Neamt, un personaj de-a dreptul fabulos, pe care Daniel Corbu l-a evocat de atâtea ori si în poeziile, si în interviurile, si în povestirile sale), autorul pare sa fi patruns în tainele materiei de dincolo de materie, a beznei de aura care o înconjoara, de aceea povestirile sale au un aer miraculos, taumaturgic; ele par a fi povestite de o gura ce a cunoscut toate experientele, inclusiv cele legate de despartirea spiritului de trupul care îl cuprinde. Dar ca sa întelegi proza lui Daniel Corbu, trebuie sa te întorci la poezia sa. Acolo vei gasi esenta, piatra de eon dogmatic, si tot acolo vei descifra si misterul ce învaluie ca un halou povestirile sale. În realitate, lucrurile se petrec cu totul altfel. Chiar daca poezia si proza par sa aiba un nucleul comun, legile dupa care se deruleaza imaginarul epic si cel liric, pentru a alcatui un tot, difera atât de mult, încât ele solicita autorului sa coboare mereu în forul sau launtric pentru a gasi modalitati de expresie cât mai adecvate unui gen sau altuia. Calea iesirii din impas (din labirintul epic sau cel liric) e una intuitiva. Ea tine de bunul simt al autorului, de adevarul pe care doreste sa-l transmita acesta prin intermediul textului. Adevarul caldut poate iesi la lumina cu usurinta, împodobit cu floricele stilistice, pentru a fi pe placul tuturor. Adevarul crud, aspru, taios, ca o lama de cutit are nevoie de gestatie. De calire. El iese la lumina abia atunci când otelul din care s-a întrupat textul a trecut prin nenumarate procese de calire (iluminare), devenind taios, dar si flexibil, imun la intemperii de orice fel, dar si la imperii, precum o sabie de samurai. Desigur ca astfel de productii literare nu le întâlnesti la tot pasul. Ele tin de apanajul marilor creatii si marilor autori. La autori de mai mica dimensiune întâlnim, desigur, fraze sclipitoare, pasaje magnifice, partituri executate cu maiestrie uimitoare, dar asamblarea lor în cadrul întregului nu se realizeaza de la sine, ci sufera anumite procese ce tin mai mult de logica, decât de intuitie artistica, astfel ca întregul nu transmite acel mesaj interior, unic în felul sau, cum se întâmpla la marii corifei ai genului, Poe, Kafka, Gogol, Creanga, Borges, Cehov, Caragiale, Urmuz, Daniil Harms, Danilo Kiss s.a, pentru a alcatui ceea ce numim o capodopera. Reteta povestirilor scurte ale lui Daniel Corbu e simpla. Ea îsi trage radacinile în realitatea si irealitatatea noastra cea de toate zilele. Personajele care populeaza prozele sale tin de domeniul cotidianului. Desigur, pentru a încapea în paginile cartii, ele sufera anumite metamorfoze, începând cu trasaturile fizice si terminând cu cele de ordin psihic si, de ce nu?, metafizic. Totul e comprimat, esentializat. Daniel Corbu îsi îmbraca personajele în haine parabolice. Decorul e si el esentializat, redus la semnificatii ce tin de sensul general. Atmosfera e sumbra, hilara. Întâmplarile insolite. Nichita Danilov este scriitor si publicist
