Crâmpee din amintirile mamei Seceta din 1946 a lovit dureros Moldova. I-a urmat foametea, care în anul urmator avea sa faca zeci de mii de victime pe cele doua maluri ale Prutului. Azi stim ca foametea a fost planificata în laboratoarele staliniste, pentru a umili demnitatea oamenilor. Ajutoarele umanitare din Vest au fost refuzate. Iar statul criminal a premeditat sa-i lase pe moldoveni prada disperarii. Asa a început prima lor mare migratie catre vestul tarii, în speranta salvarii. Nici razboiul nu a lasat urme atât de adânci precum foametea. Stiu din povestirile mamei amanunte cutremuratoare despre marea foamete. Ca sa supravietuiasca, ei au vândut o parte din pamânt unor speculanti, ce nu au ezitat sa exploateze disperarea familiilor cu multi copii. Când toate resursele s-au epuizat, mama l-a luat pe fiul cel mare si a plecat în Banat, acolo unde avea pe sora ei mai mica, ce lucra într-o gospodarie înstarita de svabi. Munceau câteva luni, din primavara si pâna la treierat pentru câtiva saci de grâu. Era în Joia Mare a anului 1947. Despre masa de Paste nu mai putea fi vorba. Din lipsa furajelor, animalele fusese de mult sacrificate. Iar în primavara nu a picat niciun strop de ploaie. Pedeapsa lui Dumnezeu, si-au spus oamenii, pentru cine stie ce pacate nemarturisite. Preotii tineau slujbe în speranta ca vor înmuia mânia lui Dumnezeu. Însa nici un semn datator de speranta nu se întrezarea. Iarba s-a uscat, pamântul a capatat o culoare galben-cenusie, iar padurile au înfrunzit palid. Înca din primele zile ale primaverii, o caldura toropitoare a pârjolit totul. În Joia Mare, mama s-a urcat în trenul groazei catre Bucuresti. Cum nu putea fi vorba despre locuri, pribegii foametei mergeau catarati deasupra vagoanelor. Puhoiul de oameni si conditiile mizerabile au înlesnit aparitia paduchilor. Misunau peste tot, facând imposibila apararea. Nu au putut scapa de pacoste decât arzându-si hainele si încropind altele de la telalii din Bucuresti. Privelistea gloatei chinuite le-a provocat bucurestenilor zeflemitori remarci deplasate ori cuvinte de ocara. Mama nu avea sa uite niciodata clipele acelea umilitoare. Au ajuns la Timisoara în Sâmbata Mare, iar de aici în satul de svabi unde au fost primiti la munca. Svabii erau recunoscuti pentru spiritul lor gospodaresc si chivernisitor. Viata oamenilor parea lipsita de griji. Parca era o alta tara. Dar nimeni nu banuia ca peste doar un an furtuna istoriei se va napusti si asupra lor, sub forma deportarilor. Mama obisnuia sa-i scrie binefacatorului din Banat, dar într-o zi scrisorile au fost returnate cu specificatia „adresantul necunoscut”. Nu a aflat decât mult mai târziu întelesul dureros al acestei formule ritualice. Au fost gazduiti într-o anexa a gospodariei si poftiti sa mearga la slujba de Înviere. Si nu au regretat când au descoperit credinciosia gazdelor, solemnitatea ritualului si cântecul înaltator de orga. Aceasta noua experienta crestina a convins-o pe mama sa devina ecumenica fara prozelitism, iar în amintirea slujbelor din Banat se închina adesea la statuia Maicii Domnului de la biserica romano-catolica din strada Stefan cel Mare, si ne îmbia si pe noi, copiii, sa o facem, convinsa ca Dumnezeu e unul pentru toti. Mama a ramas pentru totdeauna cu amintirea harniciei svabilor banateni, cu pretuire pentru cinstea si seriozitatea lor, ori chipul blând al Maicii Domnului, în marime naturala, din satul de svabi. Fiul ei mult iubit, Petru, provenit din prima casatorie, încheiata brusc prin moartea sotului, a fost îndragit de familia de svabi si invitat sa ramâna la ei. Era un tânar frumos, cu ochi negri, melancolici, semanând leit mamei. Nu i-a fost greu sa înteleaga ca fiica cea mare a svabului, Erika, se îndragostise de Petru. Însa doar peste câteva luni, Herr Iohann si alte familii înstarite de svabi au fost deportati în Rusia. Petru a plecat la Timisoara si s-a angajat calfa la un mester. Totul a durat pâna într-o zi din Postul Mare al anului 1948, când mama a primit o scrisoare de la primaria Timisoarei, în care i se aducea la cunostinta ca fiul ei murise si fusese îngropat în Cimitirul saracilor. Mama a albit instantaneu. A refacut drumul Golgotei cu acelasi tren al groazei, pâna la Timisoara. La cimitir i s-a aratat o groapa comuna, fara cruce. Nu a reusit sa afle nici macar daca a fost prohodit. A aflat ca între timp si familia lui Herr Iohann disparuse fara urma, fiind dusa în stepa ruseasca. Mama s-a întors acasa cu un pumn de pamânt de la groapa comuna, pe care l-a pastrat alaturi de fotografia de la 18 ani a lui Petru. Nu s-a împacat niciodata cu aceasta cumplita pierdere si s-a temut de foamete mai mult decât orice pe lume. Iar Pastele a ramas definitiv legat de amintirea foametei si de pierderea celui mai iubit fiu. De aceea ne îmbia pe noi, copiii, sa mergem la slujba de Înviere, ea ramânând sa-si plânga fiul. Stia de nelegiuirile rusilor întâmplate în sat, iar mai apoi a aflat ca la originea foametei erau tot ei. Si tot de la mama am înteles pentru prima data cât de urâcioasa este stapânirea rusilor. Era primul discurs anticomunist pe care l-am deprinsîn secret în anii copilariei. La scoala învatam cu totul altceva, însa mama a avut grija sa înteleg ca acesta era secretul nostru. Mihai Dorin este istoric si publicist
