Vreau să mă apropii de Dumnezeu, să fiu cu El, să fac voia Lui. Cu toate acestea, căderile parcă sunt tot mai multe. Cu cât mă sforţez să fiu cu El, cu atât mai neputincios mă văd. Mai plin de patimă. Păcatul a corupt într-atât fiinţa mea încât, cu adevărat, „văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului” (Romani 7, 23). Văd, cu fiecare clipă, că „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Mai mult, inima e împietrită, ajung la un soi de nesimţire. Nici măcar nu-mi mai pare rău pentru greşelile făcute. Articolul Iadul şi paradoxala odihnă pe care o guşti când te afunzi în el apare prima dată în Ziarul de Iaşi - liderul presei ieşene.
