sau Spiritualitatea din sant Bucurati-va!, voi oameni apasati de griji, caci intram pe tarâmul de graba satisfacatoriu al râsului cu gura pâna la urechi. Pasul ne tresalta si se arunca zglobiu pe pajistea frumos mirositoare despre care spunem cu mândrie ca vindeca bolile si ne deosebeste de celelalte vietuitoare care nu pot izbucni în hohote pentru ca nu au ajuns la înaltimea spiritului nostru. Asa si spunem, ca suntem spirituali. Spiritul de gluma ne sta ca o coroana de bezea si acadele lânga celelalte lucruri minunate cu care am fost înzestrati sa înnobilam lumea. Ne-a trecut cu bine peste cotropiri, peste molime si foamete, peste razboaie si peste comunism. Este, cel putin pentru noi, românii, parte integranta a sinei noastre. Dar, încet-încet, pasii ni se afunda tot mai mult, întâi într-o tarâna moale si apoi într-o mocirla în toata regula peste care, de undeva, mai vine un iz usor de iarba proaspata, însa când te uiti atent în jur te loveste cu mirosul pestilential din putregaiul tuturor lucrurilor pe care le-a înghitit. Nu mai e umor, e bascalia. Bascalia care nu stie de limite sau de oprire pentru ca e rezultatul lipsei de cultura si de orice urma de civilizatie, în care ne-am afundat toti de foarte mult timp încoace. Bascalia pentru care nu exista nimic sfânt. Nimic de neatins. Si ne place. Ne place, pentru ca ne complacem, pentru ca în afara de ragetul burtilor nu mai ascultam de nici o voce. Nu ne mai intereseaza decât „sa ne relaxam” dupa nimic si „sa ne simtim bine”. Asta, mai nou, înseamna exclusiv, sa nu avem nici o responsabilitate, sa nu ne pese de nimic, sa nu intereseze nimic, sa nu mai conteze nimic. Si daca, printr-o nenorocire, coltii ascutiti ai trebilor lumii, ai rezultatelor care asteapta atinse, a lucrurilor care asteapta sa fie facute, se itesc de prin cotloanele lupanarului putrezit în care ne „lafaim”, le râdem cu dintii stricati si le luam în bascalie. Bascalia toceste si coltul cel mai ascutit si ne fereste pe noi de rele si de toate celelalte. Nimic nu ne scapa, nimic nu ne poate sta în fata latita de rânjetul desantat si nesanatos al bascaliei. De ce e nesanatos? Pentru ca în mijlocul bascaliei nu mai sunt lucruri serioase, nu se pot obtine rezultate adevarate, nu exista nici cea mai mica speranta de progres, nu e nici urma de munca eficienta si productiva, nu e nimic. Nimic, doar o adunatura a caror burdihane râd cu mucegaiuri în colturile gurii, despre „fraierii”, „prostii”, mai nou „looserii” care s-au ridicat si trec drumul greu, dar roditor al muncii întru sine si pentru ceilalti. Si trebuie sa ne oprim în a ne mai amagi ca înca supravietuim. Nu ne mai asupreste nimic, decât lenea, incultura si delasarea proprie. Si pe astea bascalia le hraneste ca pe proprii copii diformi. Bascalia este vântul care ne poarta si tarâmul fetid pe care esuam, zilnic si pentru o viata. Ascunsa cu perfidie sub semnul umorului ne roade sinele, sinea si viitorul în masuri egale. Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iasi si presedinte al Asociatiei Creierului Iasi
