De curând s-au auzit, din tenebrele politichiei românesti, chiote înfundate, pocnete de dopuri de sampanie, focuri de kalasnikov trase în aer, ragete orgasmatice de victorie pe care chibitii din tribuna exterioara le-au amplificat cu entuziasm. „L-au ciuruit!”, zbierau veseli iubitorii de dreptate si adevar. Cum o judecata la rece înca nu e posibila, sa încercam macar câteva nuante de folos, poate, istoricilor viitori. Rastignit între „Petrov”-ul de tinerete si „Traian”-ul de maturitate, fostul presedinte Basescu a fost transformat într-un caz exemplar care ar trebui sa acopere, cel putin ca propaganda si ca praf în ochii publicului, esecul scandalos al deconspirarii Securitatii comuniste ca politie politica. Devoalat la peste trei decenii de la asasinarea dictatorului, dosarul de colaborator nu face dreptate nici spatiului public românesc (cu nimic mai curat azi decât ieri!), nici victimelor (care ar putea, eventual, sa se adreseze justitiei pentru compensatii civile!) si, din nefericire, nici sperantei idealiste de peste trei decenii ca ar putea fi operabila în România o lege a lustratiei propusa în van de punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara1, pe 12 martie 1990, si semnata rapid de peste patru milioane de români. Totusi, chiar daca nu are cine stie ce efecte pozitive pentru însanatosirea mediului nostru politic, umilirea si mozolirea publica a lui Traian Basescu (probabil preludiu la condamnarea cu executare2 a fiicei lui!) scoate în evidenta niste aspecte care merita a fi discutate. În încercarea de a mai atenua scandalul, cei care l-au cunoscut îndeaproape sau au lucrat cu el au încercat, timid, sa reaminteasca si calitatile fostului presedinte, precum si lucrurile bune pe care istoria le va aseza în dreptul numelui sau. Inutil, însa. Nu încape nicio îndoiala ca Traian Basescu a fost printre cei mai abili si curajosi politicieni pe care i-a avut România postcomunista, iar carisma si competentele lui de om de stat sunt, deocamdata, inegalabile în contemporaneitate. De asemenea, ca presedinte de partid si apoi de tara a aratat, pe lânga un leadership puternic si eficient (deh, experienta lui reala de comandant al celei mai mari nave românesti!), capacitatea de a selecta si promova intelectuali de prima mâna, spre deosebire de toti ceilalti politicieni influenti care au preferat, de regula, sa „ridice în grad” doar slugi de partid si impostori spagari sau plagiatori. Gratie regretatului om si politician iesean Dan Constantin Vasiliu l-am cunoscut în câteva ocazii direct pe Ministrul Transporturilor devenit apoi Presedinte al Partidului Democrat, ba chiar, la invitatia lui Alexandru Lazescu, am participat la o cina cu întrebari (ale mele nu prea i-au placut, dar s-a stapânit!) în Salonul Alb, la „Traian”, cu principalul candidat la prezidentialele din 2009, si el tot Traian si tot victorios apoi, în acel an. Cum nu-i datorez personal absolut nimic si cum, înainte de 1989, n-am avut niciodata de-a face cu Securitatea, îmi place sa cred ca pot emite o opinie în acest caz fara a fi partinitor. În ciuda unor decizii bune, nu mi-a placut niciodata stilul lui cazon de a da ordine. Dincolo de masca zâmbareata, era taios si neîndurator, iar daca i se punea pata pe cineva putea, ca un bun Scorpion ce este, sa-l termine cu veninul (exemplul amenintarii golanesti asupra lui Andrei Plesu când acesta a început elegant, dar ferm, sa-l critice în al doilea mandat, e cât se poate de concludent). Extrem de precaut si viclean, avea o mare anduranta la munca si la atacuri, o perfecta stapânire a legilor si o formidabila abilitate de comunicare (nemaiatinsa de nimeni în politica româneasca) care i-a permis sa poata explica, clar si pe întelesul omului simplu, ce vrea sa faca. În plus, mai avea ceva singular, de la care pare sa i se fi tras toata razbunarea de azi: venind din Sistem, a fost singurul care a stiut cum sa-l calareasca si sa-l struneasca, cam vreo opt ani din zece (pâna la succesul psihologic al celei de-a doua lovituri de stat parlamentare, din 2012, când 87- dintre cei 49- care s-au prezentat la referendum au votat suspendarea presedintelui). De aceea, în opinia mea, e mult prea simplist sa spui ca el e azi victima dusmanilor lui. Ma tem ca e o urzeala mult mai complexa care e responsabila de chipul si destinul României în trecutul recent, postcomunist. Primul nivel de explicatie a starii în care se afla societatea româneasca e acesta: pâna în decembrie 1989, Partidul (atunci unic!) statea cu cizma pe gâtul Securitatii. Dupa 1990, când, vorba Conului Alecu Paleologu, pluripartidism a însemnat o multitudine de mici PCR-uri, relatia s-a inversat, Sistemul controlând viata politica. Si nu numai viata politica, ci toate resursele, avutia nationala si afacerile. Dupa modelul sovietic, în care ofiterii KGB s-au transformat în biznismeni, iar organizatia, eficient structurata pe criterii ierarhice si de comanda, nu numai ca a supravietuit haosului creat de prabusirea de regim, ci chiar a amplificat acest haos în care retelele subterane erau perfect functionale pentru a împiedica crearea altor stucturi operative care sa le faca concurenta. Pe acest mecanism s-a bazat reconvertirea agentilor în siloviki, oameni de afaceri care, exploatând singuri, fara concurenta, resursele si oportunitatile financiare au devenit oligarhii miliardari de azi. Cam tot asa s-a întâmplat si în celelalte tari-satelit ale Moscovei, devenite libere gratie generozitatii lui Gorbaciov. Daca perspectiva generala e clara, vinovatiile individuale, precum si retelele subterane la care acesti agenti ai politiei politice convertiti la democratura par bransati sunt mult mai greu de demonstrat. Cel mai probabil, Sistemul a aglutinat securisti externi, activisti cu îndemânare la furat înca din timpul dictaturii, smenari descurcareti si haimanale fara scrupule care au construit în timp un fel de ectoplasma fara cap (doar bietul Bombonel a visat ca e în vârful „Cupolei”!), o Mafie fara un capo di tutti cappi, o metastaza politico-economica, în miscare, fara leac si aproape imposibil de oprit sau de administrat unitar. O structura ascunsa, în care diverse retele periferice se fagociteaza unele pe altele în încercarea de a ajunge la un centru de comanda. Atunci când, din aceasta mlastina fortificata, apare un cap pe metereze (Adrian Nastase, Traian Basescu, Liviu Dragnea) el este rapid scurtat cu ajutorul nepretuit al uneia dintre cele mai obscure tentacule ale acestei creaturi: justitia. Judecatori nepriceputi, santajabili sau corupti, care, selectiv, fac dreptate atunci când primesc unda verde (nu mai amintesc de slugile politice în robe visinii care, în deplina imoralitate si în evident conflict de interese, au acceptat o imunitate care încalca principiul constitutional al „egalitatii în fata legii” oferita, parsiv si interesat, de guvernul banditesc al lui Dragnea!) oferind munitie tabloidelor si subiecte de controverse cetatenilor, pentru a distrage finut atentia de la lucrurile importante. Nu, nu mai sunt gangsteri cu ghetre si mitraliere, cu violente la vedere, cu extorcari, violuri si omoruri. Acum tonele de heroina esueaza în ambarcatiuni fara stapân, „Tigareta 4783” functioneaza nestingherit peste granita UE, iar orice embargou e un prilej de veselie la gândul profitabilelor încalcari viitoare. Mai mult, odata cu legislatia data de acelasi, inubliabil, Adrian Nastase, nu numai ca ofiterii acoperiti sunt imuni la deconspirare si, pe cale de consecinta, la raspundere penala, dar, aflam cu stupoare ca, „pentru a putea acoperi nevoile operationale care nu sunt bugetate”, serviciile secrete pot desfasura operatiuni comerciale cu statut special adica, în traducere, ilegale si care nu pot fi controlate de Fisc. Când Mark Galeotti vorbeste de putreziciunea regimului Putin (care, iata, ameninta cu septicemia întreaga Europa!) ca despre o retea criminala aparata de lege, pentru ca e efectul colaborarii dintre criminalitatea interlopa si servicii („vorî v zakone”), el dezvaluie un modus operandi comun multor regimuri postcomuniste din Estul Europei, în general cu atât mai grosier si toxic, cu cât tara respectiva e mai aproape de Rusia. Acest sistem al „hotilor în lege” explica de ce resursele, afacerile si imunitatile juridice sunt doar pentru membrii acestei mafii „de gulere albe”, care nu mai e vizibila, care nu mai scoate pistolul, care fura resursele, banii nationali si europeni cu instrumente mult mai sofisticate decât parul, boxul si pistolul. Si da, (mare descoperire!), pentru asta au nevoie de „Manole” de aceea e el iertat de justitie. „Petrov” nu a fost decât o tumoare mediana care a crezut ca poate, cu reteaua lui cancerigena, sa ia în stapânire întreaga metastaza. Ba, spre enervarea celulelor canceroase cu gulere albe, le-a mai adus si pe Monica Macovei si Laura Codruta Kovesi sa dea cu chimioterapie si citostatice pe unele tumori maligne, altele decât cele ale lui. Pentru asta plateste! 1 În care se cerea ca pe o perioada de cinci ani (un „lustru” roman) sa le fie interzis membrilor nomenclaturii comuniste si ai Securitatii sa candideze, inclusiv pentru presedintie. 2 Pentru a echilibra, probabil, condamnarea cu suspendare a pensionarilor Mossad din monstruoasa „afacere Black Cube”. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
