Deunazi, doi tineri se sarutau în fata Teatrului. Cu gesturi tandre care se profilau în aer, suspendate câteva fractiuni de secunda în spatiul dintre ei, lasciv, aproape ostentativ si putin histrionic. Teatrul lui Ovidiu Lazar nu este deloc astfel. Cultul regizor iesean e creator de eseuri scenice, metaforice si cu toate acestea încarcate de rationalitate. Poetic, dar totusi abstract. Interesat de actualitate, dar cu toate acestea mai interesat de interioritatea imponderabila a personajelor sale schita din monologurile regasite în cânticelele comice ale lui Alecsandri. Mare e gradina desfatarii teatrale în care regizorul crede cu adevarat. Si atât de asemanatoare între ele lighioanele care o populeaza. Mai ca ai putea vorbi de o lume. Miza este aceea de a rasturna afirmatia potrivit careia Alecsandri nu este actual, propunând o alta: Alecsandri este contemporanul nostru. Iar spectacolul serpuieste printre personajele care trimit spre oameni din vremea lui Alecsandri sau din lumea noastra, înclinând ba spre lumea siesi suficienta a lui Alecsandri, ba spre cea a lui Caragiale, când pitorescul moravurilor criticate se topeste în satira politica, cea de-a doua de altfel constituind puntea de legatura dintre timpul lui Alecsandri si mai noile vremuri. Actualizarea propusa este brusca, rock (Diana Roman si laitmotivul despre fumuri si înfumurare – "Toata lumea fumeaza", poetizat de zicerile de tip folk despre lumea care se preface în scrum). Structura demersului scenic e însa clasica – prefata (Diana Roman, Oana Sandu si coral/colectiv), cuprins si încheiere (Oana Sandu, Diana Roman si coral), cu reluari în rama ale leitmotivului. Eclipseaza prin staruinta postscriptumul lui Alexandru Horga, un travesti incredibil, realizat de copilul promisiune ("Chirita în voiaj"). La fel de provocatoare, precum paradoxal întregul, sunt alegerile muzicale, extrem de diverse. Din nou, actorii ieseni îsi dovedesc abilitatile, arareori probate la scena, meritând din plin explorate si cultivate, vocale si coregrafice. Din cuprinsul gradinii Aramidei de la Alecsandri nu lipsesc Haimana, Mihaluta Spulberatu al Safticai, functionarul mereu mutat si stramutat (în plina comedie alecsandrista, de încredere ca actor, Radu Homiceanu), Paraponisitul, Nae Postuleanu (Dumitru Georgescu), omul diploma, dar fara functie politica ori de vreun fel, Kera Nastasia, vaduva care face un memoriu pentru a primi pensie (echilibrata, sobra, cumpatata, jucând cu distinsa moderatie, Georgeta Burdujan), ultraretrogradul caragialesc prin patos, Sandu Napoila (Ionut Cornila), clovnul politic absurd, ultrademagogul Clevetici (Malina Lazar), omul politic Gura Casca (Horia Verives, pe o panta ascendenta în ceea ce priveste maturizarea artistica), doftoroaia Anghelusa, un personaj de o aleasa coloratura afrimiana (interpretat cu mult talent încurajat de Tatiana Ionesi, a carei discretie a explodat de minune). Descrierea Iasului ca oras cu doua fatete, una occidentala si alta orientala, dintr-o scrisoare a lui Alecsandri catre Kogalniceanu, ar putea fi extrapolata astazi catre întreaga Românie. Românul nu are personalitate, e ca ceara pe care se imprima orice moda preluata din Occident. Lumea gradinii Iasului lui Alecsandri, supusa unui trai molatic, e surprinsa ca teatru, la limita dintre opulenta si saracie lucie, principalii sai actori; iar la omul sarac nici boii nu trag, în schimb, banul la ban trage. Pe nostalgici spectacolul îi trimite la scrierile vechi si fotografii cu Iasul de odinioara. Spectacolul îndeamna însa si la o altfel de meditatie pe teme precum birocratia, statutul functionarilor publici, joburile la stat, soarta amarâtilor plini de diplome care nu îsi pot gasi un loc de munca, delirul pensiilor cu multe subteme actuale la care ne-am putea gândi, pensii indexate, recalculate etc., numai ca discursul nu este coerent actualizat, e insuficient nuantat, nu trece dincolo de jocurile de cuvinte si are fracturi, e lasat în suspans. Pentru noul teatru care se anunta, interesante sunt sugestia din final, cum ca totul s-ar fi petrecut într-un studio TV si, mai ales, dialogul lui Horia Verives cu reflectorul cu palarie. Oglinzile sunt treptat înlocuite de alter egouri robotici. La granita dintre lumi, dintre timpuri, spatii si decoruri, idei vechi si noi, omenescul ultrasofisticat si tehnologizat tânjeste dupa trecut. Rece pentru ca atât de conceptual, teatrul lui Ovidiu Lazar ar putea constitui oricând o pledoarie pentru oameni, personaje, actori, teatru, în sensurile clasice ale termenilor. Însa noul teatru digitalizat îsi exprima chemarea chiar si aici, iar actorii sunt nedumeriti, ca oameni. Mai sinceri ca oricând, prin tot ceea ce sunt, au învatat si sunt capabili sa joace, ei scuza o lume care se îndreapta spre necunoscut. Necunoscutul îngrozeste, dar lumea lui Alecsandri e asemenea unui balsam pentru orice fel de rana. Asa s-ar explica poate faptul ca piesele sale, adaptarile dupa Alecsandri atrag atât de mult public la teatru astazi. În general, setea de joc a actorilor e cumplita, asemenea chefului de viata al celui ce presimte apropierea inevitabilului – o noua lume teatrala despre care nici regizorul cult, nici cel tehnic, nici artistul cel mai ingenios, nici cel tributar vechilor forme nu au habar. De aici, dezorientarea, fragmentarea, adâncirea în neînteles ca principii de reculeasa trecere. (Alecsandri’s Garden, scenariu teatral de Ovidiu Lazar dupa Cânticele de Vasile Alecsandri, scenografia, regia si spatiul sonor: Ovidiu Lazar, distributia: Diana Roman, Oana Sandu, Radu Homiceanu, Dumitru Georgescu, Georgeta Burdujan, Ionut Cornila, Malina Lazar, Horia Verives, Tatiana Ionesi, Alexandru Horga, aranjamente muzicale: Diana Roman, miscare scenica: Oana Sandu, premiera: 21 iulie 2021, TNI, Sala Teatru la Cub, spectacolul este a doua premiera din programul "Alecsandri 200") Dana Tabrea este profesor, doctor în filosofie si critic de teatru (membru AICT).
