Prezentarea epistolarului nefericitei iubiri din tineretea profesorului meu Gh. Ivanescu, pe care am supus‑o atentiei cititorilor mei, se sfârseste aici. Ma simt dator sa afirm din nou ca decizia mea de a face publice documente epistolare private din viata unei personalitati binecunoscute din istoria lingvisticii românesti si a culturii iesene se întemeiaza pe doua bune motive. Mai întâi, autorul acestor misive mi‑a încredintat el însusi o mare parte din arhiva personala, cu indicatia excplicita de a o valorifica publicistic cum voi crede de cuviinta. În al doilea rând, cred ca îmi îndeplinesc o datorie de recunostinta si de dragoste filiala pentru un mare învatat si un om generos, care mi‑a facut onoarea de a ma socoti printre discipolii sai, daruindu‑mi zeci de ore din timpul sau, în dezbateri de neuitat. Prima piesa a „dosarului” epistolar pe care îl propun în final este reprezentata de o (probabil) ultima scrisoare a lui George catre Viorica. Îndragostitul a aflat ca aleasa sufletului sau fusese deja destinata altuia. Firesti, amaraciunea si deziluzia nu se transforma în reprosuri sau insulte; dimpotriva, persista înca o geana de speranta. Februarie 21, 1942 Scumpa Viorica, Este poate pentru prima oara cînd îti mai scriu si ma mai adresez asa, si nu voi fi eu cel vinovat daca se va întîmpla aceasta. Miercurea trecuta, dupa-amiaza, ziua în care se împlinise un [Lipseste o pagina în manuscris.]. Domnisoara Miroslav mi-a spus ca deja de anul trecut este hotarîta casatoria ta cu un medic de la Bucuresti. Am dreptul sa cred ca e adevarat. A fost o lovitura neasteptata pentru mine, pentru ca mintea mea nu a putut sa-si imagineze pîna astazi asa ceva, si zilele acestea am fost bolnav cu adevarat. Domnisoara Miroslav mi-a spus chiar ca de la tine stie acest lucru si ca-l stie de anul trecut. Îti voi cere sa-mi spui daca e adevarat ca e hotarîta casatoria ta. Îti voi cere sa-mi spui daca tii într-adevar la dînsul si daca s-a stabilit între tine si dînsul o comuniune sufleteasca ca aceea pe care o voiam eu între tine si mine. Nu pot sa nu-ti cer toate acestea dupa ce, timp de un an si jumatate, în urma atîtor atentii pe care mi le-ai acordat, am crezut cu toata taria ca tu tii numai la mine si ca ma voi uni pe viata cu tine. E chiar o datorie din partea ta, dupa ce m-ai facut sa sufar atîta si m-ai încurcat atîta în activitatea mea stiintifica si în cariera mea. Daca e adevarat ca, într‑adevar, casatoria ta e hotarîta si ca te simti atasata sufleteste de el, te voi ruga mult sa-mi comunici ca trebuie sa renunt la tine. E necesar aceasta cînd cel care ti-o cere e destul de înaintat în vîrsta, cînd el a avut destul de suferit pîna astazi din partea oamenilor si a lui si cînd, mai ales, el are atît de multe lucruri de facut. Te voi ruga însa sa-mi spui drept, pentru ca eu nu mai sînt sigur daca într-adevar ai tinut si tu la mine si fiindca nu pot considera moral sa-ti cer sa parasesti pe cineva cu care te-ai înteles sa-i fii tovarasa de viata, mai ales ca poate ca si el tine la tine. Ramîne sa judeci si sa hotarasti tu daca mai este posibila o casatorie între mine si tine. Eu îti marturisec din nou toata iubirea mea si-ti spun din nou ca, daca nu ma voi casatori cu tine în vara aceasta, nu vad cu cine m-as mai putea casatori. Fiindca nu ai vrut sa primesti scrisoarea pe care ti-am trimis-o prin domnisoara Miroslav, te rog si aici sa-mi ierti greseala pe care am facut-o fata de tine cînd, în noiembrie trecut, ti-am reprosat ca ai acordat atentia ta unor tineri neseriosi. Astazi cunosc adevarul. Cred ca domnisoara Miroslav ti-a spus acest lucru, dupa cum te va fi înstiintat si de faptul ca este foarte probabila înfiintarea, la 1 aprilie, a unei conferinte pentru mine. Voi putea astfel sa duc în casnicia mea o viata mai ferita de greutatile materiei. Te rog sa comunici continutul acestei scrisori si doamnei si domnului profesor, carora, de fapt, se si adreseaza scrisoarea, si în cazul în care este posibila o casatorie între noi, sa ma anunti cînd pot veni acasa la Dumneavoastra. Închei atragîndu-ti atentia asupra nenorocitei mele vieti. Cît ar fi fost de bine daca, în momentul în care ti-am aratat prima oara respectul meu si atentia mea, tu nu m-ai fi descurajat printr-o atitudine negativa si rezervata (18 Februarie - Mai, 1941), care te-a împiedicat de a ma cunoaste mai devreme si mai de aproape. [Într‑o nota din subsolul paginii, numerotata cu cifra 1, autorul face reflectia urmatoare: Si daca vrei sa-ti marturisesc un lucru pe care nu ti l-am marturisit pîna acum, rezerva pe care am aratat-o fata de tine în vara si toamna lui 1940 si iarna, pîna în Februarie, nu se datora numai timiditatii mele si faptului ca eram foarte ocupat cu redactarea tezei de doctorat, dar si faptului ca, raspunzînd si tu întrucîtva atentiei pe care ti-o acordase colegul meu Ciurea, îmi venea greu si socoteam lipsa de scrupule sa încerc a-l înlatura. Daca în vara aceea nu i-ai fi aratat oarecare atentie, poate astazi altele ar fi fost relatiile, poate chiar am fi fost casatoriti. Dar teama de a nu aparea lipsit de scrupule ma paraliza ori de cîte ori te întîlneam. Tu însa ai interpretat, desigur, pasivitatea mea de atunci altfel si probabil ca si de asta ai fost rezervata cu mine mai tîrziu.] Dar poate ca înca mai este posibila unirea noastra pe veci. George În fine, ultima piesa a dosarului este continutul ciornei, dificil de descifrat, a unei scrisoare catre profesorul Balan, tatal domnisoarei Viorica Balan. Este aproape sigur ca scrisoarea nu a fost expediata. Miercuri, 4 martie 1942 Domnule Profesor, Nu v‑as adresa rugamintea din aceasta scrisoare daca starea sufleteasca în care, cu voia Dumneavoastra, ma gasesc [În original, taiat cu o linie: nu mi‑ar fi insuportabila si daca nu m‑ar abate de la lucru tocmai acum cînd am cea mai mare nevoie sa pot lucra cît mai repede.] Acum doua saptamîni, mi se pare, sau poate chiar mai bine, Domnisoarara Miroslav mi‑a spus unele lucruri pe care nu stiu înca daca trebue sa le cred. Va rog foarte mult sa‑mi raspundeti pe calea pe care o credeti de cuviinta daca este adevarat sau nu. [În original, taiat cu o linie: Caci daca e adevarat as vrea sa nu mai sufar. Va rog sa întelegeti ca e jignitor sa ma tineti în situatia aceasta echivoca.] Va rog sa va gînditi ca aveti chiar datoria sa faceti acest lucru, dat fiind temperamentul meu. [Trimitere în partea de sus a paginii, marcata cu un asterisc: Vreau sa stiu daca trebue sa zdrobesc în mine gînduri si sentimente care m’au stapînit aproape un an si jumatate de zile.] Nu ma pot opri însa de a va spune ca, daca e adevarat, trebuia sa mi se comunice acest lucru mai din timp. În orice caz, astept raspunsul Dumneavoastra si v‑as ruga sa‑mi comunicati si daca as putea veni acasa la Dumneavoastra pentru a va spune ce mai am de spus. Va exprim respectul meu deosebit. G. Ivanescu În încheierea acestui serial epistolar, pe care îl consider de o oarecare valoare documentara, îmi iau îngaduinta de a reproduce pagina de garda a exemplarului din Istoria limbii române, pe care profesorul nostru ni l‑a daruit cu dedicatie. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
