Povesti de trezit americanii. S-a afirmat câteodata despre rusi ca sunt singurii mostenitori legitimi ai Bizantului, muscalii ducând mai departe atât calitatile, cât si defectele enigmaticului Imperiu Roman de Rasarit. Tocmai de aceea, pe vremea Razboiului Rece, unii strategi americani studiau pe îndelete istoria Constantinopolului pentru a-i întelege mai bine pe sovietici. Astazi, când administratia de la Washington functioneaza dupa reguli progresiste, mai preocupata de a împarti functiile de conducere dupa criterii de gen, orientare sexuala si culoare a pielii, politicienii yankei par a pricepe din ce în ce mai putin lumea din jurul lor. Iar pe tarul Putin, si mai putin. Cum recursul la istorie este întotdeauna plin de învataminte, iata câteva sugestive povesti bizantine despre razboi. În primul rând, Bizantul era recunoscut pentru faptul ca accepta înfruntarea directa doar daca armata sa depasea numeric oastea vrajmasa. În caz contrar, îsi submina oponentul printr-o diplomatie agresiva, prin specularea neîntelegerilor adversarului cu vecinii, prin mituirea unor personaje influente din tabara opusa, prin folosirea la scara uriasa a tradatorilor. Spionii bizantini, care se miscau cu extrema usurinta prin curtile regatelor din împrejurimi, erau celebri pentru eficienta lor, ca si pentru capacitatea de a scapa nedepistati. Majoritatea au ramas necunoscuti pâna astazi! Daca se ajungea totusi la razboi, în timpul bataliilor contau pastrarea formatiei de lupta si respectarea fara crâcnire a ordinelor comandantilor. Era contraindicat eroismul, fiind de preferat osteanul disciplinat decât cel ce se avânta cu prea mult entuziasm în atac, punând în pericol planul de lupta. Au existat cazuri când faptele extraordinare de vitejie ale câte unui bizantin au fost rasplatite prin mutilare ori chiar prin moarte. Aici regasim, fara îndoiala, si teama împaratilor fata de popularitatea excesiva a vreunui general - mai tânar, mai brav, mai frumos -, uzurparea tronului si razboaiele civile (în medie, câte unul la fiecare zece ani!) fiind o tema recurenta în Bizantul celor o mie de ani. La efortul de razboi participa si blânda Biserica Ortodoxa ce considera, prin Vasile din Cezareea (inspirat de Sfintii Parinti), ca uciderile produse pe timp de razboi nu pot fi considerate pacate. Soldatilor li se recomanda totusi sa evite împartasania o perioada de vreo trei ani. De alt tratament se bucurau însa fetele bisericesti, de vreme ce preotul Themel care a zdrobit de unul singur, cu o bâta, o ceata de arabi ce-i atacase satul a fost caterisit. De ciuda, popa a trecut la Islam, devenind seful unei bande de tâlhari împreuna cu care a terorizat marginile Imperiului. Bizantinii o considerau pe Fecioara Maria drept „generalul suprem” si asteptau ori cautau semne divine înaintea confruntarilor decisive. În prima parte a existentei, Imperiul Bizantin si-a asumat o misiune de raspândire a crestinismului, apoi doar de aparare a lui. A reusit sa-l protejeze pâna în anul de gratie 1453, când, restrâns la dimensiunile orasului Constantinopol (o umbra a opulentei citadele de altadata), s-a prabusit luptând eroic (da, eroic!) sub loviturile turcilor otomani. Peste aproximativ 400 de ani, genialul Dostoievski îl îndemna pe tarul Rusiei sa porneasca razboi împotriva turcilor cu scopul nobil de a recâstiga pentru ortodoxism batrâna capitala a Bizantului. Atunci, în secolul al XIX-lea, i-au blocat pe rusi englezii si francezii, tot mai revoltati ca Marea Neagra se transformase într-un banal lac rusesc. Parca am mai auzit undeva povestea asta!
