În cele din urma m‑am decis sa îmi reprim mizantropia constitutiva si tendinta spre cârtire si sa caut în jurul meu fiinte umane demne de a fi admirate si iubite în mod neconditionat. Ajung astfel sa scriu câteva rânduri despre câteva personalitati din lumea sportului si a artelor, domenii în care masluirea performantelor nu este posibila. Reflectând de câteva zile la propunerea colegilor de la ZDI de a scrie un scurt text ocazional, pentru sfârsitul anului, m‑am trezit într‑o criza de inspiratie. Conventia a fost sa scriem despre „personaje care fac istorie în aceste timpuri”. Sa scriu un nou pamflet din seria „vox clamantis în deserto” despre vreuna din figurile lombroziene ale actualitatii românesti politice sau mediatice am exclus din capul locului, dintr‑un sentiment de sastisire, dispret si disperare. Un „exercitiu de admiratie”, adica un portret al unuia dintre foarte putinii români pe care realmente îi pretuiesc si îi admir ar fi fost o provocare pentru cohortele de „români verzi”, care se sufoca de indignare doar când aud pronuntate numele acestor contemporani mai buni ai nostri, mi s‑a parut un fel de împietate fata de acestia din urma. M‑am simtit ispitit si sa încerc sa schitez o tipologie a imposturii universitare, mai luxurianta astazi decât oricând. Un subiect tentant ar fi putut fi abjectia delatiunii anonime, prelinsa ca o pecingine peste tot si peste toate, pe canalele comunicarii virtuale! La un moment dat mi‑am spus: De vreme ce de ani de zile esti preocupat de tema îndeplinirii datoriilor filiale fata de magistrii tai, de ce nu ai încerca sa scrii câteva rânduri si despre tema „ce înseamna a fi disciopol”. Tema aceasta trebuie tratata cu multa grija, cu prudenta si chiar cu smerenie! O voi trata, poate, mai pe larg, cu alta ocazie. Deocamdata, tin sa constat ca îi compatimesc pe cei care nu au avut norocul sa întâlneasca un mentor autentic, un magistru si un îndrumator. Asemenea indivizi sunt ca niste corabii fara cârma! Rataciti în imensitatea oceanului planetar, ei esueaza de obicei pe tarmuri pustii si inospitaliere. În unele cazuri de exceptie, ei pot ajunge, din întâmplare si cu mult noroc, pe limanuri mai convenabile, poate onorabile în proprii ochi. În esenta ei aceasta împlinire este însa, de fapt, o iluzie! Nu am cunostinta - mi se pot da probabil, exemple care sa ma contrazica! - de performeri, creatori de exceptie, aparuti prin generatie spontanee! Buna cuviinta, devotamentul si „ascultarea” (în sensul manahal!) mi se par virtutile cardinale ale unui discipol. Cât priveste fidelitatea fata de magistru a unui discipol, propriul meu magistru, Eugeniu Coseriu, mi‑a atras atentia cândva ca vechiul adagiu horatian jurare in verba magistri („a jura în cuvintele magistrului”) ar trebui reformulat jurare in magistrum ipsum („a jura în magistrul însusi”). Cu alte cuvinte, stiinta magistrului se poate perima, ca tot ceea ce este omenesc. Peren ramâne doar el însusi, magistrul, ca reper, ca model si ca far în negurile nestiintei. Asa încât gestul suprem de deferenta si recunostinta fata de magistrul tau este despartirea de el. În cele din urma m‑am decis sa îmi reprim mizantropia constitutiva si tendinta spre cârtire si sa caut în jurul meu fiinte umane demne de a fi admirate si iubite în mod neconditionat. Ajung astfel sa scriu câteva rânduri despre câteva personalitati din lumea sportului si a artelor, domenii în care masluirea performantelor nu este posibila. Primii care mi‑au trecut prin minte sunt înotatorul Paul Georgescu (43 de ani) si alpinistul Constantin Lacatusu (60 de ani). Sa înoti peste 13 ore în apa rece ca gheata traversând Canalul Mânecii, dupa ce ai mai trecut înotând de-a curmezisul lor tot felul de strâmtori si canale de prin marile si oceanele lumii, între care Gibraltarul, Canalul Nordului, Canalul Molokai, Canalul Catalina, sau sa urci de unul singur cei mai înalti munti ai lumii, Everestul (Himalaya), Aconcagua (America de Sud), Kilimanjaro (Africa), Elbrus (Caucaz), McKinley (America de Nord), Mount Vinson (Australia) sunt ispravi care depasesc limitele naturii umane. Asemenea barbati ne consoleaza pe noi, ceilalti oameni, de constiinta multipelor neputinte ale naturii noastre umane. Poate nu întâmplator, când vorbesc despre ei însisi, acesti eroi o fac în putine cuvinte, cu discretie, cu modestie si cu un fel de stânjeneala, ca si când ar vrea sa îsi ceara iertare ca sunt altfel decât noi, ceilalti muritori. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi Articolul face parte din seria „Oameni si istorie - portrete din vremurile de acum”, tema de meditatie propusa de redactie colaboratorilor de la pagina de Opinii, la sfârsitul anului 2022.
