Nimeni nu se gândeste ce se întâmpla exact în momentul acela, momentul groazei, momentul instinctului maxim de fuga sau lupta, în care niciunul dintre combatanti nu mai este rational, când esti în stare sa musti cu dintii din carnea celuilalt pentru a nu muri. Atunci nu stii ce faci, nu mai esti tu însuti, ci un criminal în devenire, singurul tau gând fiind sa supravietuiesti, nu te intereseaza nimic altceva. Nimic. Îmi este imposibil sa depasesc mental momentul tragediei din Bucuresti în care o femeie care alerga a fost atacata si omorâta de o haita de câini. Nu pentru ca m-a marcat, ci pentru ca vad multimea de reactii care au aparut dupa aceea. Prin urmare trebuie sa ma eliberez scriind ceva pe acest subiect. Am sa încep mai întâi cu un preambul pentru a ne pozitiona în timp si spatiu. Traim, asadar, într-o epoca a mijloacelor de comunicare în masa, a libertatii de exprimare, a diversitatii si incluziunii, cu alte cuvinte este era analizelor si a comentariilor. Toate aceste lucruri sunt atât de bine vazute si respectate, încât nu mai e loc de cârcoteli. Am sa dau un exemplu pe jumatate hazos, dar cât se poate de realist. E vorba despre un clip video umoristic care începe cam asa: pe o faleza un grup de tineri cer unui biciclist aflat în trecere sa le faca o poza. Acesta accepta bucuros si dupa ce se fixeaza toti în pozitie, le zice: „Ok, acum spuneti toti «Cheese!»” Si de aici începe comedia (supra) realista, actuala, corecta politic pâna în maduva oaselor. La propunerea biciclistului o fata raspunde ca e vegana si nu manânca brânza, prin urmare, cuvântul „Cheese” nu o stimuleaza sa zâmbeasca. Omul, usor amuzat, îi îndeamna apoi glumet sa zica „Thaifood!”, dar un baiat remarca faptul ca mâncarea thai nu e la fel de sanatoasa ca cea vegana, prin urmare nici asta nu merge. Deja intrigat fotograful nostru de ocazie îi invita pe „clientii” sai sa zâmbeasca pur si simplu. Ofuscata, o alta fata îi pune în vedere „tantalaului” ca niciun barbat nu-i poate cere ei sa zâmbeasca. Preluând ideea din zbor un alt baiat din grup zice cu amaraciune ca oricum nimic nu mai merita sa zâmbesti pe lume. Deja satul de situatie, intrigatul fotograf mai vine cu o idee pentru a-i face pe oameni sa faca o poza reusita, îi sfatuieste sa numere în ordine descrescatoare de la 3 la 0 si apoi sa îsi ia pozitia. Dar tot nu a functionat, un al treilea baiat îl ataca pentru „aluzia” lui mârsava la adresa oamenilor dislexici… Deja trei din grup se simt ofensati pentru atentat la discriminare. Pe punctul de a izbucni omul cu fotografia le propune „actorilor” sa se gândeasca toti pur si simplu la câte un cuvânt placut lor si sa faca odata fotografia! Dar nici cu asta nu-i merge pentru ca propunerea nu este suficient de incluziva... La exclamatia lui frustrata „Jesus Christ!” toti încep sa se certe pe tema religiei, protectiei animalelor, a minoritatilor. Drept urmare biciclistul nostru ofticos face un selfie în sictir, le arunca telefonul în brate si pleaca în strigatele de ura ale fostilor clienti. Ce poate fi mai sugestiv pentru societatea actuala cuprins într-un singur film de 2 minute? Nimic nu mai este simplu azi, absolut nimic. Totul este complicat la maximum, cu o mie de interpretari si fatete. Toti analizeaza orice ca într-un delir. Revenind la tragedia de lânga Lacul Morii din Bucuresti, nu am decât o întrebare: Cum ar fi fost lucrurile daca scenariul era altfel? Haideti sa analizam ipoteza în spiritul vremii. Scenariul 1: Ana, femeia ucisa de animale, ar fi avut cu ea o pusca în timpul curselor si în momentul atacului ar fi ucis 1, 2 sau mai multi câini ca sa-si salveze viata. În acest caz monstruos de violenta si ucidere cu premeditare, eu cred ca ar fi fost un scandal cel putin la fel de mare ca acela de acum. Alergatoarea ar fi fost amendata cu siguranta pentru uciderea animalelor nevinovate care zburdau libere în natura si care nu ar fi atins niciun fir de par din capul cuiva. E posibil chiar sa se fi ales si cu puscarie. Foarte multi cunoscatori ai comportamentului canin ar fi dat sfaturi pentru cei care s-ar fi aflat într-o situatie asemanatoare, ca sa nu apeleze la arme: sa mearga „la sigur” cu duhul blândetii, sa nu se uite în ochii animalelor si sa îsi vada linistiti de drum etc. Canalele tv ar fi urlat pe tema cruzimii omului, cel mai pervers animal din câte au existat. S-ar fi înasprit pedepsele pentru cei care ranesc, chiar si verbal, câinii si pisicile, si s-ar fi aplicat numeroase amenzi. Prea putini ar fi spus ca a fost legitima aparare, fiindca mereu e vinovat cel care supravietuieste. Cel mort este inocentul. Scenariul 2: Ana ar fi avut la ea o pila de ascutit unghii cu care s-ar fi luptat pe viata si pe moarte cu câinii. Câtiva dintre ei, raniti, ar fi plecat schiopatând si scheunând. Ana s-ar fi târât cu rani multiple pâna la primul spital si ar fi scapat cu viata. În acest caz ar fi fost jumatate din scandalul de acum, adica ceva obisnuit. Câte nu sunt din astea, o multime, bine ca a ramas cu viata… Nu s-ar fi schimbat nimic, toata lumea era multumita. Scenariul 3: Ana s-ar fi aruncat în lac de frica si s-ar fi înecat. Trupul ei neînsufletit ar fi fost gasit la primavara din întâmplare de catre un pescar. Verdictul: sinucidere, pentru ca avea probleme cu capul. Cum altfel ar fi fost în stare sa alerge atâta ca nebuna? Nu ati vazut la câte competitii mergea? E clar ca voia sa îsi consume energiile negative din ea, sa scape de obsesii, de demoni. Vai de capul ei, saraca. La înmormântare preotul n-ar fi avut voie sa îi slujeasca pentru ca asa-s regulile. Scenariul 4: Ana s-ar fi urcat într-un copac si ar fi stat acolo pâna ar fi gasit-o cineva pe jumatate înghetata. Câinii vor fi plecat demult, plictisiti. În lipsa unor rani pe corp, povestea ei ar fi fost cusuta cu ata alba, alt nebun care are vedenii si urca prin copaci. Caz închis. La fel cum se întâmpla când intra un hot la tine în casa noaptea, daca în urma luptei dintre voi el te omoara, va face puscarie pentru omor, daca tu îl dovedesti pe el, vei face tu puscarie pentru acelasi motiv. Cum spuneam, supravietuitorul e mereu vinovat. Nimeni nu se gândeste ce se întâmpla exact în momentul acela, momentul groazei, momentul instinctului maxim de fuga sau lupta, în care niciunul dintre combatanti nu mai este rational, când esti în stare sa musti cu dintii din carnea celuilalt pentru a nu muri. Atunci nu stii ce faci, nu mai esti tu însuti, ci un criminal în devenire, singurul tau gând fiind sa supravietuiesti, nu te intereseaza nimic altceva. Nimic. Dar pe ceilalti, concetatenii care afla asta din ziare sau de la televizor, îi intereseaza mai mult restul, decât viata ta si acel moment. Pentru toti exista mereu o a treia varianta, analiza „dezinteresata”, emiterea de solutii posibile a posteriori, din confortul locuintei. Si asta îi face fericiti. Briscan Zara este scriitor si publicist
