L-am întâlnit pe don Luigi la începutul anilor 1990 la sediul PNT-CD din Cuza Voda. Când si-a rostit numele italienesc am fost curios sa îi aflu istoria. Asa am aflat ca se trage dintr-o familie de constructori sicilieni din Palermo, veniti în România în anii domniei lui Carol I, când se edificau marile proiecte de infrastructura moderna. Mai apoi, don Luigi s-a dovedit a fi unul din cei mai dedicati si mai seriosi taranisti din câti am cunoscut. Avea 60 de ani când s-a dedicat cu toata fiinta pentru renasterea partidului lui Iuliu Maniu. Nu stiu exact care este zestrea umana din alte partide aparute ca ciupercile dupa ploaie în anii 1990. Dar cred ca nu gresesc daca afirm ca în PNT-CD au intrat unii dintre românii cei mai atasati de traditiile noastre istorice si de cea mai buna calitate morala. Multi veneau din familii care au înfruntat regimul comunist cu demnitate, platind adesea cu viata pentru credinta lor idealista. A fost sansa mea sa întâlnesc oameni de o statura morala cum nu credeam sa mai fi supravietuit în anii de prigoana de dupa razboi. Au fost destul de multi, iar fiecare din ei a ramas definitiv în memoria mea afectiva. Iar daca ar fi fost sa îl întâlnesc numai pe don Luigi si tot as avea motive de multumire ca anii aceia atât de tulburi m-au îmbogatit moral si nu m-au înversunat. L-am întâlnit zilele trecute la Tansa pe don Luigi, dupa mai multi ani. Nu mai trecusem pe acolo de când cu disparitia PNT-CD si marturisesc ca nici nu mai credeam sa-l gasesc în viata. Aveam în minte imaginea batrânului de acum 34 de ani, ca sa mai sper în minuni. Dar minunea s-a întâmplat. Vestea ca vreau sa-l revad a ajuns la el printr-un prieten, iar don Luigi s-a pregatit cum stie el mai bine de întâlnire. Înalt si drept, cu ochii lui albastri blajini, elegant ca orice italian care se respecta, sprijinit într-un cadru metalic de când îl supara un genunchi, don Luigi m-a primit cu lacrimi în ochi, bucuros sa ne revedem, dar si trist ca l-a ajuns batrânetea cu metehnele ei nesuferite. Depanam amintiri despre anii aceia frumosi si tristi în care atâtea sperante au renascut si atâtea idealuri s-au naruit. Îi pun întrebari cu nesat, de parca as vrea sa umplu timpul pierdut de la ultima noastra întâlnire, când am mers împreuna la Bucuresti, la un congres al PNT-CD. Cu oameni ca don Luigi am câstigat timp, iar anii în care nu l-am vazut se pun cu regret în seama vremii pierdute. Uitasem multe din istoria familiei lui, dar don Luigi mi le-a reamintit calm si tacticos, de parca ar trai aievea cu stramosii lui, în vremurile de altadata. Toti înaintasii sunt bine rânduiti într-un calendar fabulous al memoriei. Dar înainte de a-si spune povestea, don Luigi îmi marturiseste ca are 94 de ani si 183 de zile. La vremea în care am scris aceste rânduri, don Luigi a mai adaugat câteva zile, deprins cu acest exercitiu de memorie. Iar în fiecare seara, înainte de a pune capul pe perna, don Luigi mai adauga o zi. Ca sa nu uite aritmetica si sa nu se ofileasca memoria. Si desigur nu uita sa aduca laude lui Dumnezeu pentru fiecare zi daruita. Nu a luat pastile în viata lui si nu a zacut nici o zi. Munceste de când se stie, întrucât vremurile nu au fost chiar darnice cu familia lui. A fost toata viata constructor, ca tot neamul lui, ca doar de aceea au venit stramosii italieni în România ca sa înalte zidiri în tara adoptiva, noi, românii nefiind tocmai deprinsi cu tainele cioplirii în piatra. Iar în multe locuri din România, în orase si sate gasesti case de piatra, biserici, poduri, tunele, palate si edificii publice ori monumente funerare facute de italieni. Chiar în Tansa lui natala, italienii au înaltat o splendida biserica din piatra fasonata atât de trainica încât pare sa fie zidita recent, dar si un pod cu o superba bolta – adevarata capodopera ce ar merita sa fie inclus în lista monumentelor de arhitectura. Dar unde nu au lucrat mesterii artizani italieni în Vechiul Regat? La Bucuresti si la Iasi, la Craiova si Constanta, la Braila si Focsani, la Ploiesti ori Vaslui. Cineva ar rebui sa repertorieze monumentele de arhitectura si lucrarile de constructii facute de italieni în România. Numai don Luigi a înaltat împreuna cu echipa lui 137 de case, de la Tansa si Suhulet pâna la Bucuresti si Negru Voda. Basca cei 10 ani petrecuti la Santierul II de la Trustul de Constructii din Iasi. Mai la urma si-a zidit si el o casa, pe locul celei vechi, mostenita de la parinti. Dar ce spun casa! E un palat în miniatura, înaltat cu dragoste, de-a lungul mai multor ani, neîncheiat nici azi. Doar asa ne spune istoria breslei, ca esti dator întâi sa zidesti case celor care nu au, sa te smeresti în fata lui Dumnezeu si a semenilor, sperând ca într-o zi îti vei înalta si tu una. Iar în zidurile ei, don Luigi a pus ceva din sufletul lui nostalgic dupa tara însorita de lânga Mediterana stramosilor. Si-a împodobit casa ca pe o mireasa, cu logii în stil venetian, cu ferestre în arc frânt, dupa traditia gotica si cu o savanta dantelarie sculptata pe zidul exterior. Si doar nu a cercetat ca un istoric sursa italiana a inspiratiei lui. Pur si simplu, asa îi vor fi dictat, într-un vis, stramosii din stramosi. (Va urma) Mihai Dorin este istoric si publicist
